Săptămâna trecută editura Curtea Veche a reușit, după lupte seculare care au durat mai mult de un an, să-l aducă în România pe Mihail Șîșkin. Autor a doi copii cu limba română, după cum îi place chiar lui să spună (traducerile romanelor Scrisorar și Părul Venerei), Șîșkin e considerat cel mai mare scriitor rus al momentului. Cu alte cuvinte, dacă acum 100 de ani cineva s-ar fi lăudat că a stat la aceeași masă cu Tolstoi, noi putem la rândul nostru să ne lăudăm că Șîșkin ne-a acordat interviul de mai jos.
În multe părți din întreaga lume sunteți prezentat drept cel mai important scriitor contemporan din Rusia. Cum vă simțiți în postura aceasta?
Mă simt bine (râde)! Totuși, dacă e să răspund serios, asta nu are nici o legătură cu mine. Scriitorul stă în camera lui și scrie o carte și responsabilitatea lui e doar față de aceasta. Dar, în clipa în care cartea ajunge la editură, atunci aceasta, împreună cu vânzătorii de cărți și librarii încep să organizeze un soi de concurs în care există o probă de genul „cine va ajunge primul la linia de sosire“. Există în literatura rusă contemporană niște autori minunați, față de care am tot respectul, și eu nu sunt cu ei în nici un fel de competiție. Dar ziariștii vor să organizeze o astfel de competiție, și de aceea n-am cum să comentez opinia lor cum că eu aș fi cel mai mare scriitor.
Scriitorii ruși au, de cele mai multe ori, o admirație față de „Mama Rusie“. Dumneavoastră, însă, locuiți în Elveția. Cum vă simțiți ca scriitor rus, care scrie în limba rusă, dar care nu trăiește în Rusia?
E important totuși de remarcat faptul că scriitorii ruși nici până acum nu au lămurit problema privitoare la ce înseamnă să-ți iubești patria. Un poet rus de secol XIX a spus o frază celebră care sună cam așa: „Inima care a obosit să mai urască nu va învăța nici să iubească“. Istoria noastră a demonstrat de nenumărate ori că guvernele, dictaturile, tiraniile au folosit întotdeauna patriotismul sau sentimentul patriotic în propriile scopuri. În urmă cu peste 100 de ani, un alt scriitor rus de secol XIX a rostit o frază minunată: „Cutărescu a început să vorbească despre patriotism; înseamnă că vrea să fure ceva“. Au trecut 150 de ani de atunci, și ceea ce vedem acum în Rusia este exact o scenă din acest scriitor. Cei care vorbesc cel mai mult despre iubirea de patrie sunt cei care fură cel mai mult. De aceea, scriitorul nu este cel care face declarații de amor patriei sale, ci acela care o vede așa cum este ea și poate, la nevoie, să o și înjure. Adică el trebuie să-și iubească patria, dar trebuie s-o iubească pe cea monstruoasă: tu vezi că patria ta e un monstru și continui să o iubești cu toate că este un monstru care își devorează proprii copii. Dar dacă îți iubești patria și nu ești în stare să vezi că e un monstru atunci asta nu mai e iubire.
Am auzit că ați făcut un obicei din a vă întâlni cu traducătorii cărților dumneavoastră. Cum vă simțiți atunci când vă întâlniți cu ei? Ce se câștigă și ce se pierde atunci când se traduce o carte?
Fără îndoială că a fost o experiență unică atât pentru mine cât și, bănuiesc, pentru traducători. Timp de 5 zile am locuit împreună și am lucrat zi de zi. Am citit împreună, rând cu rând, romanul Scrisorar și am discutat fiecare moment dificil. Pentru mine asta a fost o revelație cu privire la dificultatea muncii de traducător și cu privire la cât de puțin recunoscută este această muncă. Scriitorul nu este cel care face declarații de amor patriei sale, ci acela care o vede așa cum este ea și poate, la nevoie, să o și înjure. O revelație este și faptul că într-o traducere se pierde atât de mult, și o să vă dau un exemplu. În carte un rol important îl joacă un om de zăpadă. În limba rusă însă omului de zăpadă i se spune mai degrabă baba de zăpadă, adică este la genul feminin, iar acest lucru contează în carte, deoarece eu de la aceasta am pornit. S-a dovedit însă că în toate celelalte limbi omul de zăpadă e masculin. Acesta e doar un singur exemplu. După această experiență unică alături de traducători mi-a trecut prin cap gândul că de acum înainte n-o să mai pot să scriu. Înainte scriam, și nu mă gândeam la traducători, dar atunci, după acea întâmplare, îmi notam fiecare cuvânt și mă gândeam ce-o să facă traducătorul cu el, la fel ca un miriapod care are multe picioare și aleargă și care atunci când se gândește cum de mișcă toate picioarele astea brusc paralizează și nu mai e în stare să meargă. Dacă n-o să mai scriu niciun roman, atunci înseamnă că traducătorii sunt de vină. Sper doar că traducătorul meu nu a auzit asta (râde)!
Eu pot să-l ajut pe traducător să înțeleagă ceva. De exemplu, un om poate să știe limba rusă minunat, la perfecție, dar dacă n-a fost într-o grădiniță sovietică poate să nu înțeleagă o frază sau un context. Eu pot să-l iau pe traducător de mână și să-l duc până la granița limbii ruse, și să fiu sigur că i-am explicat tot ce ar înțelege un cititor rus normal. Dar dincolo de această graniță eu nu mai pot să merg cu el, trebuie să-l abandonez acolo, și, la fel cum eu m-am luptat cu limba rusă în scrierea acestui text, și el trebuie să se lupte cu limba lui. E greu de spus dacă traducătorul va reuși cu adevărat să facă o traducere perfectă sau nu, eu pot doar să sper!
Ați spus că scrieți despre lucruri universale, precum dragostea, și că politica ar trebui lăsată jurnaliștilor. Nu e și relația cu o autoritate politică tot una universală?
Desigur, la fel ca oricine altcineva, și un scriitor e un om, și depinde de o autoritate politică. Dar dacă începe să se ocupe doar de politică el riscă să devină prizonierul unui timp pe care eu îl numesc „timpul ziaristului“, iar simbolul acestuia e ziarul de ieri: tot ce a fost important ieri e în ziarul de ieri. Tot ceea ce ni se pare astăzi important va fi la un moment dat în ziarul de ieri, care e un simbol al morții. În timp ce scriitorul are capacitatea sau privilegiul de a lua lucrurile cu sine într-un prezent în care nu există moarte și acolo se petrece totul la nesfârșit. Numai arta poate să facă asta. Pușkin era înconjurat de o lume politică. Unde sunt toate acelea acum? N-a mai rămas nimic, nici oameni, nici lucruri, în timp ce perioada respectivă a căpătat numele de „perioada lui Pușkin“ și timpul respectiv se păstrează doar în operele lui. De aceea, un scriitor nu trebuie să scrie despre politică, ci despre lucruri mai importante.
V-ați gândit vreodată să scrieți o carte despre Vladimir Putin? Sau despre Rusia lui Putin?
Niciodată! În romanul Părul Venerei apare o legendă despre un om care a fost condamnat la închisoare pe viață. El stă în celula sa din închisoare și, cu o lingură, zgârie pe perete desenul unei bărci. Când i se aduce din nou pâine și apă camera se dovedește a fi curată, nu mai e nicio barcă pe perete. Cu alte cuvinte, el s-a urcat în această barcă și a plecat. Romanul este această barcă a mea și eu trebuie să găsesc niște cuvinte adevărate, atât de adevărate pentru ca el să devină chiar barca mea. Eu îi adun pe toți cititorii mei și împreună reușim să scăpăm din această cameră unde suntem ținuți cu toții prizonieri. Pe Putin însă nu vreau să-l iau în barca mea!
Au consemnat: Mihai Cernea & Radu Uszkai
Publicat în AC, nr. 40
