Mi-a spus ieri un prieten că, în loc să-mi afund capul în zăpadă, ca un struţ obligat să trăiască pe meleaguri mioritice, mai bine aş scrie trei rânduri despre politichia asta care ne-a aprins spiritele mai rău decât faptul că iar s-a întâmplat să vină iarna peste noi, când noi încă mai simţeam sub tălpi fierbinţeala verii cu al ei referendum cu tot.
I-am răspuns că, deşi îmi place să-mi dau cu părerea despre tot, fărâma aia de teamă de penibil care sălăşluieşte timidă în mine nu mă lasă să abordez subiecte legate de matematică şi politică. Ahh, era să uit, şi de gastronomie. Nestor o ştie şi nu m-ar lăsa să uit, aşa că nu avea sens să mă dau în faţa voastră vreo gospodină înrăită. Nu că asta ar fi vreun defect, doar că eu nu prea am avut timp să aflu până acum dacă mi-ar fi plăcut rolul ăsta ori ba.
Într-un cuvânt, n-am pricepere în domeniile astea. Singurele noţiuni care s-au prins de mine mă ajută doar cât să ştiu să prăjesc cartofii, că n-am motive să nu-mi fie lehamite de toată clasa politică românească şi că telefonul meu ştie mult mai multă matematică decât mine.
Pentru toate motivele astea, dar şi pentru că nici nu vreau să dau nimănui satisfacţia de a-mi taxa orice judecată despre politică, poate chiar una de bun simţ, cu vreo remarcă răutăcioasă de genul „ce ştiu femeile despre politică”, mă abţin. Rămân la subiectele în care–mi pot permite să fiu subiectivă şi pătimaşă, fără să fiu acuzată că lezez vreun interes naţional.
Cu toate astea, ieri s-a întâmplat ceva curios, neaşteptat şi aş zice că deloc întâmplător. Aşa că scot capul din zăpadă pentru o clipă doar, cât să vă povestesc.
Dimineaţa avea încă ceva din aerul de sărbătoare al zilei de luni, când se simţise aproape fizic o descătuşare înciudată, ca un pocnet de ştampilă pe un buletin de vot răzbunător. S-a întâmplat în magazinul în care intru în fiecare dimineaţă ca să-mi iau ceva merinde şi care ar trebui să-mi mulţumească pentru contribuţia deloc neînsemnată, măcar prin a-şi respecta promisiunile afişate la tot pasul, cum că la ei n-o să fie nevoie să stai niciodată la coadă.
Vânzătoarele aveau obrajii roşii de bucurie, dar erau sictirite şi plictisite de moarte că într-o perioadă aşa de importantă pentru istoria poporului ele munceau. Se formase o coadă gălăgioasă şi nemulţumită, dar ele îşi povesteau amuzate cum au făcut, duminică, ciorbă acră de curcan, cum au mers la vot, apoi la soacră, cum Gigel băuse pe furiş toata vişinata trimisă de mamele lor şi alte episoade casnice.
Un tip trecut de 40 de ani, cu un fes fistichiu, care blestema de mama focului viaţa şi ţara în care era obligat să stea la o coadă timp de 15 minute pentru un amărât de pachet de ţigări, căuta gâlceavă.
– Ce vă mai merge… Sunteţi fericite că a ieşit USL-ul? Vă pregătiţi să vă dea ăştia salarii şi pensii grase.
Şi nu s-a oprit din turuit până n-a ajuns, în cele din urmă, în faţa casei de marcat.
Domnişoara care i-a scanat ţigările, l-a privit languroasă şi l-a întrebat tare, cât să audă şi ultimul cetăţean aflat la coadă:
– Şi ce, domnule băsist? Te oftici?
Apoi s-a lăsat, leneşă, pe spătarul scaunului, aşteptând, calmă, răspunsul lui. Deja ticluise vreo două vorbe să-l usture pe mitocan la ficat.
El a privit-o zâmbind amar.
– Duduie, ştii ce a zis Marin Preda? Ce frumoasă e viaţa pentru ăla care n-o trăieşte deloc!
Duduia l-a privit perplexă! Marin Preda ăsta era de la ARD?
El m-a privit cu înţeles şi eu mi-am ferit privirea. Pe bune acum… chiar a zis Marin Preda asta?
Hai că de mâine nu vă mai plictisesc cu politica. Vă dezvălui de ce sunt nestatornică în amor.
