M-am întrebat mereu ce se întâmplă cu acele cupluri care se perindă prin oraş cu a „treia roată la bicicletă” atunci când îmbătrânesc. Am presupus mereu că-n timp, „roata” îşi găseşte perechea şi se desprinde uşor de perechea pe care o sufocase şi-o incomodase cu omniprezenţa sa la film, în parc, la petreceri, la sărbători. În liniştea astfel instalată, toţi aveau să-şi vadă de viaţa lor, să facă copii, rate la bănci, să îmbătrânească şi să se retragă apoi în însingurare.
Mă captivează atât de mult oamenii că până şi cel mai neînsemnat detaliu mă poate face să mă opresc din drum doar ca să-i observ. Zilele trecute am amânat vânătoarea de reduceri preţ de o cafea doar pentru că mi-a atras atenţia un trio atipic aşezat la una dintre mese. Ca să înţelegeţi cât de tare mi-au aţâţat curiozitatea, vă mai spun doar că mi-e nesuferită ideea de a mânca singură în oraş, ca-n filmele de afară. Accept să mă opresc pentru o cafea, dar doar dacă am cel puţin o sacoşă abia achiziţionată, care să dea lumii siguranţa că-mi trag doar sufletul după atâta alergătură prin magazine şi că n-am ieşit la vânătoare de sperioşi căpriori.
Ea vociferează larg despre râurile de lapte şi miere în care se îmbăiază acolo, El se uită-n gol, că şi aşa nu înţelege o iotă din limba ciudată în care Ea vorbeşte câteodată la telefon sau scrie vreo scrisoare. Prietena Ei îşi sprijină o falcă într-o mână şi priveşte când la Ea, cu plictiseală, când la El, cu jinduială.
Parcă le aud gândurile….
Ei, alta ar fi fost viaţa mea dacă atunci aş fi plecat eu şi nu Simona la Rotterdam. Atâta s-a văitat maică-mea c-o să rămână în apartamentul cu trei camere din Ştefan cel Mare, singură, cu pisica, pensia mică şi-o artrită nenorocită, c-a reuşit să mă înduplece să rămân. Zilele curg la fel, acelaşi birou de administraţie financiară ca acum 23 de ani, acelaşi drum cu acelaşi tramvai, aceleaşi sfârşituri de săptămână seci şi goale. Colegele de birou sunt deja bunici şi mă irită cu poveştile lor despre ţânci şi gângureli fără rost. Un chin, o viaţă stearpă. Dacă l-aş fi cunoscut eu pe Epke şi nu Simona, i-aş fi arătat eu ce înseamnă o femeie adevărată. I-aş fi apretat cămăşile, i-aş fi gătit saramură de crap şi-am fi stat amândoi acasă, lângă şemineu, cu o cană de ciocolată caldă şi şosete groase împletite de mamaia Filofteia.”
„Jur că mă apucă mila când mă uit la biata Doina, mi se pare că suntem tot pe vremea odiosului. Uite, la vârsta ei pun pariu că asta-i prima dată când mănâncă la un restaurant chinezesc. Iar la film nu cred c-a mai fost de pe vremea când era în amor cu Cornel. Băiat mişto, cu motocicletă… doar nu era să rămână lângă acritura asta de Doina care râde rar şi-atunci îşi pune mâna la gură, ca babele. Ahh, cum mă sufocă toată situaţia asta. Şi împiedicatul ăsta olandez care nu ştie decât să muncească, şi-n pat are entuziasmul unui lemn. Mai bine rămâneam în ţară, îmi găseam unul cu perspective politice şi mă aranjam definitiv, în loc să spăl izmene olandeze!”
„Ce tâmpit am fost c-am refuzat să vin în România s-o cunosc pe mă-sa, înainte să mă însor cu ea. Uite ce de bucăţele apetisante în jurul nostru, şi eu stau la masă cu cele mai nasoale hălci de carne din galantar.”
Exclusiv online
