Aflu şi eu, cu surprindere, din hălăduirile pe net ale zilei de azi, că 21 martie a fost declarată Ziua Internaţională a Poeziei. Asta în 1999, la Paris, iar eu nu am avut timp sau ocazia să aflu. Nu cred că o să mă ia peste picior careva dintre voi, cei mai mulţi nu ştiau nici ei asta, iar cei foarte puţini care au ştiut se jenează să recunoască public.
Exprimarea în versuri e o chestie atât de demodată, că nici măcar epigramele nu mai sunt acceptate în revistele de umor. Cine e pasionat de ciudăţenia numită poezie e ori un naiv privit cu condescendenţă, ori un potenţial client al neuropsihiatriei umblând nelegat şi duios tolerat printre noi. Plus că e o ocupaţie care te duce sigur la inaniţie şi inadecvare socială, cum a fost, de altfel, de foarte multe ori de-a lungul şi latul timpurilor.
Criza educaţiei şi informaţiei scrise pe hârtie de azi a adâncit şi mai mult falia dintre Ars Poetica şi „cultura de mase”, care – fie vorba între noi – nu a ieşit niciodată de sub masă. Închipuiţi-vă un Romeo al zilelor noastre declarându-şi iubirea în rime, altele decât cele ale lui Guţă şi Salam. Nu-i aşa că vă apucă râsu-plânsu’, ca pe Julieta astfel traumatizată? Poate cu ceva dadaisme contemporane să aibă succes, să creadă adorata că-s replici cool din poetul Tarantino.
Trebuie să recunosc, până nu e prea târziu şi înţelegeţi greşit, că nu am fost şi nu sunt degustătoare de potriveli lirice. Şi că am fost şi eu ca şi voi înspăimântată în timpul şcolii de întrebarea aceea terifiantă: „Ce a vrut să spună poetul?”. Mai ales când acesta habar nu avusese nici el ce a vrut să spună, dar îi sunase bine găselniţa, iar unii critici se extaziaseră în faţa genialei rostiri.
Am dat azi un Goagăl după poezele comise de anonimi, să văd cum mai e cu talentul înnăscut al românilor şi pot să vă spun că stăm neaşteptat de bine. S-o mai fi înmuiat ea vâna lirică a poporului, după atâta Click! şi Capatos, dar ea supravieţuieşte şi nu are de gând să plece la culcare. Cel puţin, nu până se termină Capatos.
Să venim cu puterea exemplului, altfel vorbim degeaba şi fără spor. Deci: „De ce nu vii la mine? când singur nu mai pot, să-mi dai o viaţă de iubire cu lacrimă, cu tot”, se tânguie Poetul, o să-i spunem generic aşa, lăsăm identificările pă persoană fizică deoparte. Observaţi că, deşi se chinuieşte de unul singur şi nu prea îi mai iese, El îşi doreşte totuşi suferinţa până la lacrimi a unei iubiri în doi. Adică nefericitul vrea să fie şi mai nefericit, aşa e omul, niciodată nu îi ajunge.
Alt exemplu: „OARE. …inima mea mă va putea ierta, vreodată, / că am rănit-o, fără să vreau, / iubindu-te cu toată / puterea fiinţei mele? / Iubire interzisă, / total nepermisă, / că m-am jucat cu focul, / forţând, conştient, norocul?”. Ce să mai comentăm, artistul şi-a făcut-o conştient, cu mâna lui, ceea ce este total nepermis chiar şi în poezie. Îi recomandăm 6 din 49 ca alternativă a unei reuşite interzise, mult mai puţin vinovată. „Te sărut cu inimă dulce, la căldura focului, / Tristeţea mă omoară, / Şi lacrima mă lasă la ispiteală— ”, spune, de data asta, o poetesă. Observaţi cum lacrima, deşi e un produs al tristeţii şi al glandei lacrimale, lasă loc aici unei speranţe de „ispiteală”, că femeia tot femeie rămâne, chiar dacă se nefericeşte în faţa şemineului. „Ce sufăr, ce sufăr, ce sufăr fără tine, / De parcă undeva a-i dispărut, / De parcă totul s-a prăvălit, şi dragostea a murit, / Parcă alaltăra era o zi cu soare, / Şi lumina s-a stins în ochii mei, / Liniştea cea de ferice s-a stins, / Amintirea mii dureroasă, / Cînd tu a-i plecat, / Căci tu m-ai lăsat, / Şi undeva în frig a-i plecat, / Se cutremură pămîntul, se lasă vîntul, / Nu-i linişte pe acest pămînt, / Fără tine nu e rai, nu e rai, nu e rai, nu e rai, / Luna tot mă minte că te m-ai iubesc, / Tot îmi zice inima să ţi-o cerşesc, / Tot mă împinge la păcat, şi sărutul să-ţi fie la înhăţat, / Nu e rai nu e rai, fără tine prospeţimea mea, / Te iubesc şi fără tine nu trăiesc!”. Această perlă din toate punctele de vedere, nu doar liric, aparţine aceleiaşi autoare şi nu se făcea s-o trunchiez în vreun fel, s-ar fi pierdut farmecul inegalabil al întregului. „De câte ori te văd mă rog / Să fi a mea măcar o dată / Și-apoi să-ți fiu într-una drog…/ Ca-n visul de femeie, fată. / … Să mă cobor din supernove / Să-ți explodez lângă picioare! / În palme să mă citești slove / Și să m-arunci… dacă te doare!!!”. Nu ştiu ce mă face să cred că ăsta a fost un caz fericit, poetului îndeplinindu-i-se dorinţa şi fiind aruncat înapoi în supernovele lui explozive. „E sufletul tău rece, / Un demagog, tiran. / Te rog, iubito, uită / Şi nu spera în van.” Eu cred că bine i-a făcut, iată că sunt şi printre poeţi bărbaţi adevăraţi, capabili să le-o zică de la obraz muzelor nesimţitoare şi interesate! „Azi, poate, ne îngroapă / Zăpada e cît gardul. / Amar îţi e sărutul, / Căci tu visezi la altul. / Să şti că nu mai plîng / În urma ta de acum / Eu am rămas cu iarna / Cu ea-s la braţ pe drum.” Dragule, aruncă poezeaua şi pune mâna pe lopată, las-o pe infidelă să plece cu altul, abia scapi tu să sprijini, după iubire, gardul! Şi încă una, de final, că şi lirica adevărată când e multă strică: „De ce te joci cu mintea mea? / Chiar crezi că e bine aşa? / Mi’ai spus odată: «Unde scuip nu mai pup!»/ De ce ai spus asta dacă nici tu nu ai crezut?”. Aşa, Zoozolinoo, arde-l pe neserios, tu te perpeleşti în braţele inspiraţiei, iar el joacă FIFA cu inima ta rănită!
Ca o concluzie, ce putem observa din aceste exemple şi din multe, multe altele? Şi azi ca şi ieri şi ca şi mâine, subiectul principal, cum bine ziceam la şcoală, al avânturilor poetice a rămas tot nefericirea în amor, care e musai să fie împărtăşită şi celorlalţi, să ştie şi ei cine a fost măgarul în relaţia respectivă şi să nu-şi mai dea cu presupusul pe la colţuri. Cum bine zicea unul, tot pe internet: „Iubire, bibelou de porţelan!…”. Avea dreptate, nu-i uşor să te tortureze dragostea şi poezia în acelaşi timp, rezultatele sunt de puţine ori nemuritoare şi, de cele mai multe ori, mortale. Şi pentru iubire, şi pentru poezie.
Exclusiv Online
