Faptul că Mircea Cărtărescu mai câştigă un important premiu literar european, acordat de fundaţia elveţiană Stiftung Schloss Leuk, nu cred să stârnească mari efuziuni patriotice în România. Desigur, obişnuiţii trădători de ţară Patapievici, Pleşu, Liiceanu vor vorbi în păsăreasca lor despre succesurile băsistului optzecist, care nici măcar un şpagat pe scaune nu ştie să facă la viaţa lui. Aşa cum tocmai aflarăm din reluările prilejuite de probele bacului 2013, modelele de viaţă ale celor mai mulţi tineri nu numai că nu citesc Cărtărescu, dar au mari probleme în a lectura etichetele ţoalelor lor de fiţe şi bonton contemporan. Nu are niciun chef viitorul ţării să se uite la TV cu dicţionarul în mână, să priceapă pe cine înjură Pleşu. E de preferat vorba frustă, clară şi bine nearticulată a unor Becali, Vanghelie şi niscaiva miniştri titraţi şi făcuţi cu click dreapta. Incultura de masă românească nu ar fi, poate, atât de dramatică dacă nu ar fi susţinută şi promovată de autorităţi. Care n-au nicio treabă cu interesul naţional, ci doar cu cel al larg-încăpătorului buzunar propriu. Iar interesele şi patimile politice sunt împinse agresiv în faţă de media, demonizând intelectuali ca Mircea Cărtărescu şi apologizând analfabetismul cu Mercedes la scară. Dacă pentru proaspătul din nou laureat „România, în acest moment, e un loc care nu-mi place”, reciproca e la fel de valabilă, deoarece: „Eu îl iubesc pe Radu Mazăre, pentru că e băiat de viaţă şi e foarte bun în politică. A dus fetele la vot în costum de baie şi face Învierea pe plajă. L-am prins odată în club ameţit şi a dat noroc cu mine, nu s-a jenat”. Modele populare deci, nu sclifosiţi ca scriitorii ăştia care nu-şi împart norocul cu poporul. Pe lângă ştirile cu nenorociri româneşti prin Europa, asta cu premierea unui scriitor compatriot e doar ca o rază călduţă şi timidă pe caloriferul îngheţat al lui Marga. Aşteptăm de când suntem noi să crească mormintele peste ei ca să ne recunoaştem oamenii de valoare. Cât trăiesc, îi recunosc alţii, noi suntem prea ocupaţi cu râgâitul în faţa grătarelor. „Am înţeles, în fine, că nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nicio legătură cu viaţa publică românească şi nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colţul meu liniştit, pentru prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară. Îmi ignor compatrioţii la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în America sau în România e total indiferent pentru mine. Înstrăinarea e aceeaşi.” Levantul, cu soarele lui orbitor şi nepăsarea dusă la rang de virtute.
Exclusiv Online
De ce (nu) ne iubim contemporanii
