Un doctor cu tâmple albe şi un calm de bătrân sihastru mi-a spus, pe un ton grav, că mănânc anapoda şi c-ar fi nevoie să-mi domolesc cumva organismul însetat de boiereşti tabieturi. Căscasem nişte ochi mai înspăimântaţi decât atunci când am văzut-o pe Ioana Tufaru în costum de baie, tolănită pe canapeaua lui Măruţă, iar dânsul s-a oferit amabil să-mi dea câteva sfaturi: micul dejun, prânzul şi cina trebuie luate în tihnă, pe o faţă de masă albă ca o găleată de vopsea lavabilă, cu flori colorate în glastră şi muzică în surdină”.
Pfiuuu! Păi, eu dimineaţa nu pot să mănânc şi seara n-am voie! Aşa că singura masă din zi o iau mai întotdeauna la serviciu. Mă şi vedeam aşternându-mi pe birou o pânză brodată, pe care aveam să aşez grijulie tacâmurile din argint, farfuriile Rosenthal, trandafirul roşu în pocalul de cristal şi-un sunet ascuţit de viori. Da, asta chiar mi-ar fi atras simpatia tuturor celorlalţi care înfulecă pe câte-un colţ de masă, cu gândul la vreun termen-limită care nu suportă amânare.
M-am gândit că dacă la capitolul „ambianţă fastuoasă” nu pot decât să eşuez lamentabil, măcar să fiu atentă la ce mănânc, aşa c-am tăiat rapid de pe listă covrigul cu mac şi sare, că şi aşa mi-a pierit cheful de ei după ce-am găsit în cocă un sac întreg de rafie, sforile nu m-ar fi deranjat, sunt obişnuită cu ele şi-am strâns deja un ghem mai mărişor. Iaurturile sunt pline de ciudăţenii, legate între ele cu aracet şi E-uri nărăvaşe, care-ţi promit o cufureală pe cinste, deşi, fie vorba între noi, nu toată lumea suferă de constipaţie, la propriu sau la figurat. Cel mai trist lucru e ca toată treaba să vrea să devină activă la exterior, în plină stradă, într-o zonă fără WC-uri publice…
Am comandat de prin diverse locuri, dar povestea e mereu aceeaşi. La început te miri de porţiile uriaşe şi de preţurile mici cât o zi de duminică, apoi începi să observi că nu te mai saturi şi te întrebi dacă asta-i din pricina porţiilor înjumătăţite şi a preţurilor rotunjite. Pe nesimţite te pomeneşti că mâncarea îţi ajunge cam cu 10 minute înainte de încheierea programului, iar cel care-o aduce, deşi atât de binevoitor la început, ajunge să se uite pieziş la leul pe care, cu mărinimie, i-l strecori în palmă. Am avut nenumărate experienţe culinare prin cantinele Bucureştiului, multe dintre ele încheiate cu diverse alergii, toxiinfecţii, bube şi alte eczeme, pe care-mi place să le numesc răni de război.
Găsisem un loc unde mâncarea era bună, bucătarul nu clătea polonicele căzute pe gresia murdară în oalele cu ciorbă şi nici nu-şi sufla nasul în şortul cu care mai ştergea, prietenos, sosul din tăvile cu friptură. Scăpasem de obositoarea întrebare „azi de unde comandăm”. Asta ar fi putut dura ani dacă vânzătoarea de la magazinul de vizavi nu m-ar fi oprit într-o dimineaţă să-mi spună că n-ar trebui să continui să mănânc dintr-un loc în care gândacii îşi băgau nasul prin toate castroanele, şobolanii se spălau pe picioare în supă şi jegul din bucătărie putea fi raşchetat numai cu drujba. Am supravieţuit şi de această dată, şi-n mod surprinzător, fără semne vizibile de hepatită.
Aşa că mi-am aşternut o coală albă, am pus vesela de unică folosinţă, cactusul cât un sâmbure de prună, am deschis larg geamurile, să intre mirosul de fum şi de manea, şi-am început să rumeg liniştită o generoasă porţie de răbdări bine prăjite. Astea nu fac rău la colesterol, sunt naturale şi-s cu specific naţional, pe nedrept umbrite de fala veşnicelor sarmale.
