Îmi place să primesc daruri, dar nu atât de mult pe cât îmi place să le fac. Asta pentru că dă bine să mă laud că-s altruistă, dar mai ales pentru că adesea reacționez în cel mai anapoda fel posibil, ori de câte ori primesc ceva. Trebuie să-mi dozez atent entuziasmul și numărul de sărituri într-un picior, astfel încât reacţia mea să poată fi interpretată ca fiind pe măsura gestului. Cum nu-mi iese niciun calcul matematic fie el real sau virtual, e lesne de înțeles că nu nimeresc nici măsura potrivită. Când e vorba însă de dăruit, mi-e suficientă masca rezervată și îngăduitoare a bunătății sub care aștept încântată mulțumiri.
A trecut ceva timp de când am primit cadou din partea unei prietene o geantă, fără să fie ziua mea și mai ales fără vreun rost, pentru că, deși sunt o împătimită a tuturor obiectelor pentru care se pot toca rapid și inutil banii, gențile nu intră în categoria acestora. Mi-e lene să petrec ore bune transferând conținutul uneia într-alta, așa că mă opresc la una singură pe sezon.
M-am trezit, pur și simplu, cu ea la ușă, ținând mândră în brațe una dintre gențile acelea odioase, inscripționate cu două inițiale. N-am știut cum să reacţionez, așa c-am făcut ceea ce se aștepta de la mine: am țopăit, m-am minunat, am întors-o pe toate părțile, m-am postat în fața oglinzii să văd cum îmi șade, am făcut tumbe și câteva giumbușlucuri. Era felul ei de a-și lua rămas-bun înainte de a pleca vreme de câteva luni în State, așa că gestul m-ar fi bucurat și dacă mi-ar fi dăruit o carte de bucate. Imediat ce a plecat, am încuiat geanta în şifonier, hotărâtă să n-o mai las niciodată să vadă lumina zilei.
Prietena mea m-a sunat într-o seară să-mi spună că e în țară și că vrea să ne vedem toate trei, ea, eu şi LV. Afurisită soartă, n-am avut de ales, așa că, într-o dimineață, mi-am agățat geanta de poignet și-am plecat spre metrou, conștientă că era doar încălzirea pentru supliciul de la birou. Cum nu sunt o divă care să coboare în fața cafenelelor de pe Dorobanți pe tocuri colosale, din 4×4-ul meu fumuriu, n-am putut să legitimez această geantă, fie ea originală sau nu, și oamenii au simţit asta imediat. Societatea taxează purtarea unui fake la fel de dur precum taxează aroganța de a purta un original, așa că eu mă rușinez deopotrivă și să mă plimb cu o geantă care costă cât o jumătate de garsonieră în Dristor, și să nu-mi permit una. Am simțit peste tot ochi experți scotocindu-mă febril în căutarea dovezii falsului. Simțeam că totul mă trădează într-o țară în care aparența contează infinit mai mult decât substanța și care, deși e codașă la consumul de apă și săpun, e țanțoșă cunoscătoare și purtătoare a brandurilor de lux. N-o să mai port geanta aia blestemată niciodată, noaptea am coșmaruri cu concetățenii indignați care-mi urlă: impostoarea, impostoarea! Mi-am cumpărat o trăistuță din pânză pe care scrie „I don’t care about Louis, Coco & Karl”, să știe ciocoii că eu, una, am trecut în mișcarea de rezistență!
