În timpul facultăţii ne-au dus pe toţi la Institutul Român pentru Drepturile Omului. Asta făcea parte din încercarea de destupare a minţilor, alături de vizitele la Mina Minovici, pentru fascinante autopsii în direct, şi cele la teatru, pentru descoperirea pieselor scrise de Radu Herjeu. Pentru cine nu ştie, Radu Herjeu este un tip cu o nuanţă a părului apropiată de cea a Danei Grecu, dar un bărbat mult mai cuminte şi mai reţinut decât apriga duduie, şi care-a fost o vreme destul de îndelungată prezentatorul ştirilor de seară de la Antena 1. De la Mina Minovici am rămas cu o spaimă vecină cu nebunia faţă de orice tăietură fie ea cât de mică şi de puţin sângerândă, iar din piesele lui Herjeu (dacă nu mă înşel, a fost doar una şi habar n-am cum se numea) nu mai ţin minte decât mirosul pateurilor calde pe care le mâncau actorii ca să dea „realism” piesei şi numărul banilor mei din buzunar.
Meniuri şi ediţii de lux
În fine, în vremea aia, Institutul îşi avea sediul pe Bulevardul Aviatorilor, într-o casă superbă, umbrită de nişte copaci cu coroane stufoase, din alte vremuri. În camerele mari, cu draperii grele din pluş şi parchet lăcuit care scârţâia obosit, era o răcoare boierească care-n ziua aia călduroasă de mai îndemna la un somn sincer, profund şi studenţesc. O ţin minte vag pe Irina Moroianu Zlătescu într-un taior fin, vorbind cu convingere despre menirea Institutului. Că acolo mai era şi Rose-Marie Mociorniţă nu făcea decât să dea întregii întâmplări un aer burghez, de conferinţă academică interbelică, cu ceai şi sandviciuri cu castravete.
La sfârşitul întâlnirii gazdele ne-au oferit fiecăruia câte un exemplar din Jurisprudenţa Curţii Europene, o carte foarte groasă, cu copertă albastră, pe care mulţi au abandonat-o pe scările de la metrou, că doar nu era să meargă în parc cu ditamai mormanul de maculatură după ei. Eu am luat-o acasă, unii au zis chiar că-s tocilară, dar adevărul pur era că-mi deschisese apetitul pentru promoţii şi oferte cât mai generoase, poftă care creşte constant de atunci. La început, din bucuria pentru orice lucru gratuit, m-am căznit să citesc cât mai multe pagini, dar fiindcă mi se închideau de îndată ochii, m-am hotărât să amân lectura pentru ziua în care aş fi fost cu adevărat pregătită pentru asta. De altfel, tot aşa se întâmplă cu mai toate lucrurile inutile pe care le primesc de la diverse promoţii, ajung să lâncezească într-un sertar. Timpul a trecut şi cu cât aflam mai multe despre realitatea din justiţia românească, cu atât cartea mare cu poveţe europene îmi părea mai degrabă o carte cu basme.
Trec adesea pe lângă casa cu pricina, dar amintirile legate de ea au amorţit într-o vreme de care nu ţin să-mi amintesc. De un timp însă, în faţa casei tot opreau maşini cu materiale de construcţii şi mi-am zis că-n sfârşit se modernizează clădirea pentru generaţia de studenţi care, în loc să moţăie pe scaunele alea vechi, ar butona plictisită smartphone-urile, de pe canapele comode din piele.
În dimineaţa asta un bărbat şi o femeie se opriseră şi citeau cu nesaţ de pe un fel de avizier din fier forjat plasat de curând în faţa casei. Mă gândeam că, uite, mai sunt şi oameni interesaţi să citească revista „Drepturile Omului”, nu doar cancanuri despre divorţul Gabrielei Cristea sau silicoanele vreunei demoazele.
Când colo, era un meniu care demonstra că locul Institutului a fost luat de un restaurant. Desigur că meniul trebuia afişat pentru a ţine la depărtare lumea amărâtă şi prost îmbrăcată, care şi-ar fi putut permite să le calce pragul doar ca să întrebe dacă „ţin şaormă cu de toate”. Fiindcă bieţii oamenii se mirau cu voce tare de preţurile mari, au fost repede goniţi de-un domn de la pază, cu spatele cât un şifonier de nuc.
Adică nu-i destul că soarta nu-i dreaptă şi că nu oricine poate mânca piept de raţă, în sunet de viori, dar să-ţi fie interzis şi să te minunezi în public pentru asta e o încălcare gravă a drepturilor omului. N-om avea noi multe, dar oricine trebuie să poată vocifera liber că o clătită cu o boabă de somon costă cât un porc luat direct de la abator. Măcar atât am reţinut şi eu din cartea aia groasă!
