Unul dintre motivele pentru care îmi doream cu îndârjire să mă fac actriţă când aveam să fiu mare era acela că mă vedeam păşind diafană pe muzică de film, melancolică, cu părul în vânt şi un şal din caşmir alb pe umerii goi. Timpul ar fi stat în loc şi lumea ar fi fost pătrunsă de importanţa momentului meu.
Mi-a trecut într-un târziu, după ce ai mei mi-au repetat de atâtea ori cât să-mi bage frica în oase că din actorie se moare de foame. Iar după ce am văzut-o acum nişte ani pe Adriana Trandafir despuiată pe o scenă, cu pretenţia ca asta însemna să te arăţi în pielea personajului, a început să nu-mi mai pară rău că am ales altă cale.
Dar chestia asta cu muzica mi-a rămas. Aşa că, uneori, îmi înşurubez căştile în urechi şi mă prefac importantă şi graţioasă. În dimineaţa asta, de pildă, îl ascultam pe Ben Webster şi, în timp ce mă luptam cu mulţimea parcă îndobitocită care-i în stare să se omoare îmbrâncindu-se pe scări doar ca să câştige o preţioasă fracţiune de secundă, îmi imaginam că, de fapt, mă plimb gânditoare pe plaja din faţa casei mele cu verandă americană şi-n aer se simte bunăstare.
Eu ştiu bine că mă citiţi de la serviciu şi n-aveţi cum să porniţi sonorul computerului ca să nu vă daţi de gol că-n secunda asta, cât vă beţi cafeaua, nu munciţi. Noi ştim că doar acum, dar alţii ar putea deveni bănuitori, aşa că doar diseară când ajungeţi acasă daţi un search pe YouTube şi ascultaţi-l pe Ben. N-o să regretaţi!
În fine, ca să fiu sinceră, nu cred să fi fost vreodată mai graţioasă decât vinerea trecută pe ploaia aia de gheaţă. Cine a trecut prin centru dimineaţa pe la 7 şi m-a văzut patinând gârbovită şi căzând la fiecare doi paşi ştie că nu mint. Partea pozitivă a experienţei de săptămâna trecută e c-am descoperit că de acasă până la serviciu, de-a buşilea, nu fac mai mult de o oră şi 15 minute, ceea ce mi se pare rezonabil pentru traficul din Bucureşti.
Ce încerc să vă spun e că ştiu prea bine că oamenii au cele mai diverse motive pentru a umbla cablaţi pe străzi. De departe, cel mai mult mă amuză o doamnă pe care o văd în fiecare dimineaţă la metrou. E sfioasă ca un şoricel, poartă fuste până în pământ şi peste bentiţa neagră care-i ţine potolit bretonul, are nişte căşti subţirele, albe, conectate la telefonul mobil. De cele mai multe ori închide ochii şi se lasă pradă visării până la Universitate când se prelinge ca o umbră spre ieşire şi îi pierd urma printre atâţia necunoscuţi. Mi-o imaginam o bibliotecară cuminte stârnită de cine ştie ce muzică senzuală şi atrasă în pasiuni imaginare copleşitoare. Întâmplător sau nu, m-am aşezat într-o zi lângă ea. Eram curioasă dacă prezenţa mea avea s-o deranjeze într-atât cât să-şi cenzureze visele. Dar ea, la fel de nepăsătoare ca de atâtea alte ori, s-a lăsat pe spate, a întins coatele cât să-mi zboare telefonul din mână şi vecinului de lângă ea ziarul gratuit, a închis ochii şi-a început să murmure. Nu-mi puteam explica starea ei de transă decât punând-o pe seama apariţiei vreunui audiobook cu lunile de fiere ale lui Bruckner.
M-a trezit din şoc o prietenă care mă sunase să mă întrebe care sunt şansele să-i ţină până la serviciu tocul de la cizmă pe care şi-l rupsese şi şi-l lipise cu un pachet întreg de gumă mestecată. N-am apucat să-i dau toate detaliile că doamna de lângă mine m-a întrerupt fără jenă după nici cinci minute: Termină dracului odată de vorbit că încerc să ascult sfânta slujbă pe radio Trinitas şi nu pot din cauza ta!
Mi-a trecut într-un târziu, după ce ai mei mi-au repetat de atâtea ori cât să-mi bage frica în oase că din actorie se moare de foame. Iar după ce am văzut-o acum nişte ani pe Adriana Trandafir despuiată pe o scenă, cu pretenţia ca asta însemna să te arăţi în pielea personajului, a început să nu-mi mai pară rău că am ales altă cale.
Dar chestia asta cu muzica mi-a rămas. Aşa că, uneori, îmi înşurubez căştile în urechi şi mă prefac importantă şi graţioasă. În dimineaţa asta, de pildă, îl ascultam pe Ben Webster şi, în timp ce mă luptam cu mulţimea parcă îndobitocită care-i în stare să se omoare îmbrâncindu-se pe scări doar ca să câştige o preţioasă fracţiune de secundă, îmi imaginam că, de fapt, mă plimb gânditoare pe plaja din faţa casei mele cu verandă americană şi-n aer se simte bunăstare.
Eu ştiu bine că mă citiţi de la serviciu şi n-aveţi cum să porniţi sonorul computerului ca să nu vă daţi de gol că-n secunda asta, cât vă beţi cafeaua, nu munciţi. Noi ştim că doar acum, dar alţii ar putea deveni bănuitori, aşa că doar diseară când ajungeţi acasă daţi un search pe YouTube şi ascultaţi-l pe Ben. N-o să regretaţi!
În fine, ca să fiu sinceră, nu cred să fi fost vreodată mai graţioasă decât vinerea trecută pe ploaia aia de gheaţă. Cine a trecut prin centru dimineaţa pe la 7 şi m-a văzut patinând gârbovită şi căzând la fiecare doi paşi ştie că nu mint. Partea pozitivă a experienţei de săptămâna trecută e c-am descoperit că de acasă până la serviciu, de-a buşilea, nu fac mai mult de o oră şi 15 minute, ceea ce mi se pare rezonabil pentru traficul din Bucureşti.
Ce încerc să vă spun e că ştiu prea bine că oamenii au cele mai diverse motive pentru a umbla cablaţi pe străzi. De departe, cel mai mult mă amuză o doamnă pe care o văd în fiecare dimineaţă la metrou. E sfioasă ca un şoricel, poartă fuste până în pământ şi peste bentiţa neagră care-i ţine potolit bretonul, are nişte căşti subţirele, albe, conectate la telefonul mobil. De cele mai multe ori închide ochii şi se lasă pradă visării până la Universitate când se prelinge ca o umbră spre ieşire şi îi pierd urma printre atâţia necunoscuţi. Mi-o imaginam o bibliotecară cuminte stârnită de cine ştie ce muzică senzuală şi atrasă în pasiuni imaginare copleşitoare. Întâmplător sau nu, m-am aşezat într-o zi lângă ea. Eram curioasă dacă prezenţa mea avea s-o deranjeze într-atât cât să-şi cenzureze visele. Dar ea, la fel de nepăsătoare ca de atâtea alte ori, s-a lăsat pe spate, a întins coatele cât să-mi zboare telefonul din mână şi vecinului de lângă ea ziarul gratuit, a închis ochii şi-a început să murmure. Nu-mi puteam explica starea ei de transă decât punând-o pe seama apariţiei vreunui audiobook cu lunile de fiere ale lui Bruckner.
M-a trezit din şoc o prietenă care mă sunase să mă întrebe care sunt şansele să-i ţină până la serviciu tocul de la cizmă pe care şi-l rupsese şi şi-l lipise cu un pachet întreg de gumă mestecată. N-am apucat să-i dau toate detaliile că doamna de lângă mine m-a întrerupt fără jenă după nici cinci minute: Termină dracului odată de vorbit că încerc să ascult sfânta slujbă pe radio Trinitas şi nu pot din cauza ta!
Acum, de câte ori o văd, aud în cap muzica din „Exorcistul” şi mă aştept ca, din clipă-n clipă, să scoată din gentuţa ei din pânză înflorată toate cele necesare ca să se apuce să tămâieze creştineşte spiritele rele şi necuviincioase din jurul ei. Că nebănuite-s căile Domnului, fie ele wireless sau nu.
Exclusiv Online
