Au dreptate corporatiştii când ne repetă la infinit să ne ţinem gura în afara biroului şi să nu ne apucam să trăncănim la coadă la covrigi despre noul proiect al companiei menit să îngroape definitiv concurenţa. Totuşi, până ieri mi se părea cumva nedreaptă pretenţia lor de a nu scuipa tot oful strâns în 8 ore de cinstită muncă într-o convorbire telefonică nevinovată cu cea mai bună prietenă căreia degeaba îi explici cu lux de amănunte de ce eşti plină de nervi, că tot ce-o să poată ea face va fi să te aprobe absentă, în timp ce cască ochii la cine ştie ce vitrine.
Dar mi-am schimbat părerea şi promit că n-o să mai suflu nimănui niciun cuvinţel, chiar de-ar fi să mă pice cineva cu ceară. Nu doar că afectează afacerea, dar mi-e teamă că dezvăluirile ar putea cumva să sperie pe vreunul dintre curioşii care trag întotdeauna şi oriunde cu urechea.
Să vă povestesc deci ce mi s-a întâmplat zilele trecute. Îl aşteptasem pe blestematul de 300 mai bine de 30 de minute. Am observat că de când am scris urât despre el întârzie, îmi închide uşile în nas sau mă păcăleşte că opreşte şi când ajunge în dreptul meu fuge şi râde. Mă lupt corp la corp, plus cărucioare de piaţă şi ghiozdane pline de cărămizi, cu două pensionare şi cu trei şcolari şi reuşesc să-mi arunc geanta pe ultimul scaun liber. Fac un şpagat riscant cât să ajung să validez cardul şi mă aşez în cele din urmă. Chiar înainte de virajul de la Galeriile Orizont care, uneori, mă dezechilibrează într-atât cât să mă trântească pe jos. Deci la timp.
Îmi place să mă urc în autobuze de la capăt. În primul rând pentru că e singura şansă să prind un loc, şi asta cu destule lupte şi îmbrânceli. Apoi că victoria asta măruntă îmi dă o stare de un asemenea bine sufletesc că mă cuibăresc pe scaun cu nasul în fular şi aştept, cu nerăbdare, prima staţie când nefericiţii care se vor urca îşi vor da unii altora coate şi picioare şi se vor sufoca unii pe alţii, încercând să ajungă cu bine pe la casele lor.
N-apucasem să-mi frec prea bine mănuşile de bucurie, că-n spatele meu un tânăr le povestea, plin de importanţă, unor fete de liceu despre responsabilităţile muncii sale. Nu e uşor lucru să speli carnea care-a prins o frumoasă, dar nesănătoasă culoare violet şi s-o condimentezi atât de bine cât să nu poată fraierii detecta gustul de stricat. Şi da, se zice că e frumos să te speli pe mâini înainte de a-ţi băga mâinile în castronul cu salată pentru a o amesteca, dar cine are timp pentru astfel de detalii, când afară mulţimea înfometată cere de mâncare. Iar tanti Tanţa e o femeie de toată isprava, dar parcă-ţi piere toată poftă când o vezi amestecând în mămăligă, ţinând plictisită în colţul gurii o ţigară care stă să-şi verse mucul în oală. Că oricum n-o să-şi dea nimeni seama că firimiturile alea gri nu-s de la mălaiul de la ţară pentru o mămăligă ca la bunica acasă, cum scrie pe pliante. Până să mă dezmeticesc şi să apuc să-l implor pe indiscret să-mi spună unde lucrează ca să nu-i calc vreodată pragul, el şi fetele au coborât la Victoriei.
După ce-am supravieţuit vreo două zile cu biscuiţi şi brânză, mi-am înfrânt greaţa şi-am redeschis uşa cantinei de unde câteodată mai mâncam. Mă servea acum o fată parcă desprinsă din povestirile lui Maupassant. Multă, împiedicată, neîndemânatică, plină de coşuri coapte, cu părul murdar scăpat de sub boneta pătată de sos de roşii. Luase un cleşte care nu cred că văzuse în toată existenţa lui apă sau detergent şi, ţinându-l cu degetele cu unghii negre, se chinuia să apuce cu el o bucată de carne de pui.
M-am oprit în faţa computerului. Hai să comand de undeva, mi-am zis. Ce nu văd n-are cum să-mi facă rău. Am eliminat din start locurile de unde aş putea să mănânc doar în ziua de salariu şi nici atunci fără amare remuşcări. Nu-mi erau de folos nici variantele cu o comandă minimă. Să-mi şantajez vreo colegă sau să-i cad în genunchi implorând-o să-şi comande, şi ea, ceva nu poate funcţiona mai mult de o zi sau două. N-am băgat în seamă nici locurile care vând doar pizza sau şaormă. După ce-am comandat mâncare organică şi-am primit o frunză de salată şi trei rondele de morcov, e drept cu multă lămâie ca să taie toate caloriile, m-am lăsat păgubaşă.
Azi e luni, aşa că nu văd de ce n-ar fi zi de început o dietă. Şi cum n-am voie mezeluri, unt, maioneză, făinoase, fructe şi legume modificate genetic, niciun fel de carne injectată cu diverse nenorociri, fasole, mazăre, orez, ouă, lapte, brânzeturi, creme, zahăr, cafea, am să încep o dieta pe bază de apă. Nu orice fel de apă. Mai întâi am s-o trec prin testul ăla dur care ne spune care e mai sănătoasă şi mai pură. Şi ca să nu mi se aplece de la atâta apă, am să aleg regimul disociat care face atâtea minuni, o zi da, o zi nu. Azi e zi de nu!
Dar mi-am schimbat părerea şi promit că n-o să mai suflu nimănui niciun cuvinţel, chiar de-ar fi să mă pice cineva cu ceară. Nu doar că afectează afacerea, dar mi-e teamă că dezvăluirile ar putea cumva să sperie pe vreunul dintre curioşii care trag întotdeauna şi oriunde cu urechea.
Să vă povestesc deci ce mi s-a întâmplat zilele trecute. Îl aşteptasem pe blestematul de 300 mai bine de 30 de minute. Am observat că de când am scris urât despre el întârzie, îmi închide uşile în nas sau mă păcăleşte că opreşte şi când ajunge în dreptul meu fuge şi râde. Mă lupt corp la corp, plus cărucioare de piaţă şi ghiozdane pline de cărămizi, cu două pensionare şi cu trei şcolari şi reuşesc să-mi arunc geanta pe ultimul scaun liber. Fac un şpagat riscant cât să ajung să validez cardul şi mă aşez în cele din urmă. Chiar înainte de virajul de la Galeriile Orizont care, uneori, mă dezechilibrează într-atât cât să mă trântească pe jos. Deci la timp.
Îmi place să mă urc în autobuze de la capăt. În primul rând pentru că e singura şansă să prind un loc, şi asta cu destule lupte şi îmbrânceli. Apoi că victoria asta măruntă îmi dă o stare de un asemenea bine sufletesc că mă cuibăresc pe scaun cu nasul în fular şi aştept, cu nerăbdare, prima staţie când nefericiţii care se vor urca îşi vor da unii altora coate şi picioare şi se vor sufoca unii pe alţii, încercând să ajungă cu bine pe la casele lor.
N-apucasem să-mi frec prea bine mănuşile de bucurie, că-n spatele meu un tânăr le povestea, plin de importanţă, unor fete de liceu despre responsabilităţile muncii sale. Nu e uşor lucru să speli carnea care-a prins o frumoasă, dar nesănătoasă culoare violet şi s-o condimentezi atât de bine cât să nu poată fraierii detecta gustul de stricat. Şi da, se zice că e frumos să te speli pe mâini înainte de a-ţi băga mâinile în castronul cu salată pentru a o amesteca, dar cine are timp pentru astfel de detalii, când afară mulţimea înfometată cere de mâncare. Iar tanti Tanţa e o femeie de toată isprava, dar parcă-ţi piere toată poftă când o vezi amestecând în mămăligă, ţinând plictisită în colţul gurii o ţigară care stă să-şi verse mucul în oală. Că oricum n-o să-şi dea nimeni seama că firimiturile alea gri nu-s de la mălaiul de la ţară pentru o mămăligă ca la bunica acasă, cum scrie pe pliante. Până să mă dezmeticesc şi să apuc să-l implor pe indiscret să-mi spună unde lucrează ca să nu-i calc vreodată pragul, el şi fetele au coborât la Victoriei.
După ce-am supravieţuit vreo două zile cu biscuiţi şi brânză, mi-am înfrânt greaţa şi-am redeschis uşa cantinei de unde câteodată mai mâncam. Mă servea acum o fată parcă desprinsă din povestirile lui Maupassant. Multă, împiedicată, neîndemânatică, plină de coşuri coapte, cu părul murdar scăpat de sub boneta pătată de sos de roşii. Luase un cleşte care nu cred că văzuse în toată existenţa lui apă sau detergent şi, ţinându-l cu degetele cu unghii negre, se chinuia să apuce cu el o bucată de carne de pui.
M-am oprit în faţa computerului. Hai să comand de undeva, mi-am zis. Ce nu văd n-are cum să-mi facă rău. Am eliminat din start locurile de unde aş putea să mănânc doar în ziua de salariu şi nici atunci fără amare remuşcări. Nu-mi erau de folos nici variantele cu o comandă minimă. Să-mi şantajez vreo colegă sau să-i cad în genunchi implorând-o să-şi comande, şi ea, ceva nu poate funcţiona mai mult de o zi sau două. N-am băgat în seamă nici locurile care vând doar pizza sau şaormă. După ce-am comandat mâncare organică şi-am primit o frunză de salată şi trei rondele de morcov, e drept cu multă lămâie ca să taie toate caloriile, m-am lăsat păgubaşă.
Azi e luni, aşa că nu văd de ce n-ar fi zi de început o dietă. Şi cum n-am voie mezeluri, unt, maioneză, făinoase, fructe şi legume modificate genetic, niciun fel de carne injectată cu diverse nenorociri, fasole, mazăre, orez, ouă, lapte, brânzeturi, creme, zahăr, cafea, am să încep o dieta pe bază de apă. Nu orice fel de apă. Mai întâi am s-o trec prin testul ăla dur care ne spune care e mai sănătoasă şi mai pură. Şi ca să nu mi se aplece de la atâta apă, am să aleg regimul disociat care face atâtea minuni, o zi da, o zi nu. Azi e zi de nu!
Exclusiv Online
