Multă vreme mamaie a sperat ca eu să-i pot împlini cele mai frumoase aşteptări, adică să apar la televizor şi să fiu o bucătăreasă excepţională. Cu timpul, a înţeles cu amărăciune că visele astea erau la fel de realizabile ca autostrăzile suspendate ale lui Oprescu, şi acum se răzbună, ori de câte ori poate, dându-mi-o drept exemplu al succesului pe Bianca Drăguşanu şi chemându-mă, periodic, să iau borcanele cu zacuscă şi gem pe care le pregăteşte singură chiar şi la vârsta asta. La ultima vizită mi-a arătat o plasă legată cu o fundă roz, ticsită cu borcane, şi m-a rugat ca imediat ce ajung în Bucureşti s-o las fetei verişoarei cumetrei Lenuţa, care cică „a dat lovitura” şi din cauza asta toată familia dă acatiste de mulţumire pe la toate bisericile din Moldova. Am zâmbit îngăduitoare, acum vreo doi ani m-a sunat s-o laude pe fiica unei vecine, „balerină la Operă, în Japonia”, şi s-a dovedit că fata evolua într-o adaptare acrobatică a „Patului lebedelor”.
Mi-o aminteam vag pe fata verişoarei cumetrei Lenuţa. Ne jucam câteodată în vacanţe, dar relaţia n-a fost deloc uşoară. Ea a fost un copil cu pasiuni macabre care mi-a tăiat cu lama toate păpuşile, iar eu, un copil pârâcios care a raportat de îndată incidentul, ceea ce i-a atras o pedeapsă corporală aplicată cu furtunul de la maşina de spălat, pentru cunoscători. De atunci eu sunt şi zgârcită, iar ea a devenit şi ranchiunoasă, că-n rarele ocazii în care ne-am mai văzut m-a ignorat cu o naturaleţe de invidiat.
Când am sunat-o să stabilim complicata chestiune a transferului de borcane, era veselă şi mie lucrul ăsta mi s-a părut o dovadă a maturităţii sensibilizate de amintirea duioasei copilării. După ce mi-a dat adresa, inima mi s-a strâns şi-a început să bată straniu de galopant, în timp ce un sentiment de jenă şi de urât mă îndemna să fug cu borcanele zdrăngănind în negura Bucureştiului. Mi-am imaginat-o pe mamaie plângând în pumnii pe care vinetele şi ardeii fierbinţi lăsaseră urme adânci şi-am mers mai departe, până în poarta Taj Mahalului unde locuia duduia. Fiindcă am aşteptat să mi se deschidă preţ de 20 de minute, în ploaie, mi-a fost clar că amintirile erau încă vii şi războiul avea să fie umilitor. Şi a fost!
Eu veneam de la serviciu, plouată şi cu ciorapii rupţi în 300 de umbrela unei doamne pe care mă abţin cu greu s-o jignesc, iar ea era coafată, îmbrăcată cu rochie din paiete negre şi nerăbdătoare să-mi calce demnitatea sub pantofii Loboutin „nude”. Sub chinuitoarea mască a politeţii care ne ajută să ne suportăm soacrele şi să nu ne sfâşiem rivalele, am vizitat răbdătoare toate cele 20 de dormitoare, băi şi dressinguri. Turul casei, faptul că fata nu era nici urâtă şi nici grasă, geanta de 15.000 de euro aruncată neglijent lângă un fotoliu, fotografiile de familie în care apărea lângă un Adonis, se pare bogat pe cât era de frumos, şi fraza cu care m-a concediat scurt „parcă mai ieri ne jucam cu păpuşile, e drept… mai mult tu” m-au făcut să deschid uşa încovoiată de umilinţă şi verde de venin.
Ma gândeam dacă era înţelept ca mamaie să afle că borcanele ei nu s-au potrivit cu mobila sau că zacusca nu merge cu icrele negre, când un omuleţ cât un dop de Dom Pérignon, puţin gârbovit sub povara cheilor de la jeep şi cu pielea încreţită de-atâta experienţă în afaceri, a intrat pe uşă, a îmbrăţişat-o lung pe fata verişoarei cumetrei Lenuţa şi i-a spus „iubita mea, e gata masa”.
Am o bănuială că la Taj Mahal în seara aia s-a mâncat multă zacuscă, iar eu n-o să mai zic niciodată că viaţa nu-i corectă !
