Îmi plac lucrurile vechi. De pildă casa Cazzavillan din Bucureşti, cu camere înalte şi ferestre cu coloane în torsadă, cumpărată, probabil, la preţul unei jumătăţi de sejur la Monaco de vreun afacerist burtos care aşteaptă cu nerăbdare să o vadă năruindu-se, pentru a ridica în locul ei vreo cuşcă din metal şi sticlă. Bijuteriile vechi pătate cu L’Heure Bleue de Guerlain, cu safire uşor mătuite, rochiile lungi din catifea neagră, decoltate pe spate şi roase, ici şi acolo, de nemiloase molii, cleştişorii din argint pentru zahăr, cărţile vechi cu ilustraţii făcute de mână, lipite pe foi groase, galbene precum cele de tutun, jurnalele naive ale fetelor de pension. Miros a cumpătată şi discretă bunăstare.
Ador mai cu seamă poveştile despre vremurile din care vin toate aceste dulci relicve şi de-asta nimic nu-mi face mai mare bucurie decât să beau o cafea cu puţin cognac, lângă care gazda a pus un biscuit au chocolat, cu un iz uşor de cutie metalică cu vanilie adusă tare demult de la Paris. Gazda să fie o bătrânică simpatică, bucle albe şi unghii roşii, purtând o bluză de mătase cu jabou şi un ceas rotund Doxa model interbelic, pe o curea maro obosită şi crăpată. Să stăm în apartamentul ei de la Rosetti, tapetat cu fotografii alb-negru pe pereţi şi să-mi povestească viaţa ei. Viaţa ei de atunci, bântuită de amintiri reale şi altele puţin imaginare, cum stă bine unor poveşti de demult. Aş asculta-o neobosit şi la nesfârşit.
Am dat azi întâmplător peste un Monitor Oficial din martie 1947. Aflăm că Olga Ivanov Novicov de pe strada Mântuleasa, nr. 38, divorţa de soţul Nicolae, soţii Popescu renunţau să o mai adopte pe micuţa Elena, în Predeal se făceau exproprieri pentru construirea pieţei alimentare, se ţinea licitaţie pentru „darea în întreprindere a lucrărilor de reparaţiuni de la Palatul Justiţiei din Sibiu ” şi se înfiinţa Societatea Anonimă Română de Construcţii şi Drumuri din Bucureşti „Incondrum”.
Treizeci de pagini cu vieţi şi întâmplări mici. Bucata asta de hârtie destrămată pe margini miroase a foametea din ’47, a ceapă zdrobită cu avânt de clasa muncitoare, a parfum rusesc de trandafiri ţinut în sticle mari, groase precum borcanele de murături, a stofă de uniformă sovietică pusă pe pielea aspră a Anei Pauker, a abandon şi a sinistră pecetluire.
În ziua asta sordidă de primăvară cu apucături de iarnă întârziată îmi dau seama că, în timp ce noi ne irosim vremea citind cancanuri la metrou, chipul ceţos al istoriei care se repetă obsesiv ne râde în faţă a noutate nedorită.
M-am gândit la toate astea citind despre trecerea în nefiinţă, după un secol de drum pământean, a Marianei Drăgescu. Nume care nu spune ceva celor mai mulţi dintre noi, dânsa zăbovind pe aici ca o amintire dintr-o lume veche. O femeie care a cunoscut prinţi şi prinţese, pe Antoine de Saint-Exupéry şi ororile celor două Războaie. Făcându-şi timp ca în al doilea să fie erou-aviator al Escadrilei Albe, aviaţia sanitară românească. Adică să salveze cam 1.500 de vieţi, zburând printre infernuri cu mirosul morţii mereu alături. Imediat sub textul despre viaţa ei, întru cinstirea acestei Doamne a Ţării, se înfăţişează tuturor „comentariul” omului românesc de tip nou, în toată splendoarea lui: „fraţilor pă români âi doare pu..a de asta staţi liniştiţi cu piloata voastră ştire de tot căcatu”.
De-asta vă spun că mi se face, uneori, dor de timpul vieţii altora, de străzi vechi mirosind a tei şi liliac, de case cu flori în ferestre şi oameni ridicându-şi pălăria, de aburul cafelei aromind a migdale, bun-simţ şi mireasmă pierdută a unei Românii pierdute.
Exclusiv Online
