După tragica dispariţie a lui Mircea Geoană de pe scena politică românească, reporterii Academiei Caţavencu au reuşit să obţină, în exclusivitate, declaraţiile maiorului Anton Bărbulescu, pilotul elicopterului la bordul căruia Mircea Geoană şi soţia sa, Mihaela, au fugit de pe acoperişul Senatului României.
Un bărbat solid şi înalt, cu o privire aprigă, Anton Bărbulescu pare să fie încă sub impresia evenimentelor. „Staţionasem elicopterul pe acoperiş”, îşi începe el relatarea. „Văzusem la televizor cum mai mulţi senatori USL, ajutaţi de cei ai Puterii, luaseră cu asalt sala de plen, şi după ce se întâmplase la partid, îmi era clar că, pentru domnul Geoană, situaţia era precară. La un moment dat, după ce se votase în sală, am recepţionat un mesaj prin walkie-talkie, mi s-a zis să pornesc motorul. Doar la câteva minute mai târziu…”
Cu o mână tremurândă, Bărbulescu duce un pahar de apă la gură. Face un efort ca să se concentreze. „Deci, câteva minute mai târziu, i-am văzut fugind înspre mine. Erau numai ei doi, domnul Geoană şi soţia sa, fugind. Prietenii îi părăsiseră, adversarii politici erau pe urmele lor. Când au sărit în elicopter, nici n-am mai aşteptat să îşi pună centurile şi am decolat. Ţin minte că cineva, cred că Dan Şova, s-a agăţat de una dintre roţile din spate, şi ştiu că mi-a fost frică, nu voiam să păţească cineva ceva, Doamne fereşte, din cauza mea. Când Şova a dat drumul roţii, am urcat imediat şi am pornit. În spate, domnul şi doamna Geoană erau amândoi albi la faţă. Îi auzeam vorbind în cască, cred că nu au observat că aveam şi eu cască, sau nu îi interesa.”
Anton Bărbulescu bea din nou o gură de apă. După câteva secunde, militarul îşi continuă relatarea. „Erau amîndoi şocaţi de ce se întâmplase. „Trădare! Sunt nişte trădători cu toţii!”, spunea domnul Geoană, iar soţia sa era mai mult furioasă decât speriată… „După tot ce ai făcut pentru ei şi pentru ţara asta, uite cum îţi mulţumesc! Nenorociţii! Javrele! O să plătească!”, a spus ea. La un moment dat i-am întrebat unde să îi duc, că nu ştiam ce să fac, zburam aşa, înspre vest, şi ea mi-a zis „La Dăbuleni!”. Din ce au vorbit aveau, cred, de gând să înceapă acolo un fel de revoluţie, să îşi adune forţele, să se întoarcă în triumf la Bucureşti şi să îşi înfrunte adversarii. M-am gândit, mă rog, eu nu mă pricep la politică, dar m-am gândit că nu vor reuşi, aşa simţeam eu atunci, că oamenii nu sunt de partea lor. Apoi am fost nevoit să cobor, din cauza unui front atmosferic, şi le-am zis că trebuie să aterizăm şi am pus elicopterul lângă o şosea. Nici nu ştiam unde suntem, eram destul de speriat şi eu, după cum mi-am dat seama, şi eu am rămas în elicopter, iar ei s-au dus la şosea şi au încercat să oprească o maşină. În cele din urmă, i-a luat un bărbat într-o Dacia roşie. A fost ultima oară când i-am văzut.”
Aici, vocea maiorului pare să se frângă, să se piardă. Însă Anton Bărbulescu continuă. Are o poveste de spus şi vrea să o spună până la capăt.
„Restul l-am urmărit la televizor. Procesul. Şi cine l-a ţinut? Tocmai domnul Victor, Victor Ponta adică, pe care domnul Geoană l-a ajutat cât a putut. El a fost procurorul. Şi, bineînţeles, Iliescu. Şi ce şanse să mai aibă domnul Geoană împotriva lor? Ăştia… de ăştia nu scapi. Îmi pare tare rău, a fost un om cu bune şi cu rele, şi încă destule rele, dar nu merita o asemenea soartă. Nu, chiar nu merita. Poate că dacă n-ar fi venit norii ăia, dacă am fi putut zbura mai departe, dacă am fi ajuns cumva la Dăbuleni, lucrurile ar fi mers altfel. Nu ştiu ce să zic…”
Anton Bărbulescu este un bărbat care nu a greşit cu nimic. A acţionat corect şi nu are ce să îşi reproşeze – dar totuşi o face. Pentru o bucată de timp, drumurile lui Anton Bărbulescu şi Mircea Geoană s-au intersectat. Anton Bărbulescu va trebui însă să o scoată singur la capăt. Drumul lui Mircea Geoană s-a sfârşit. Cel al lui Anton Bărbulescu continuă. Însă maiorul va purta cu el nişte amintiri de care nu va putea scăpa niciodată. Nişte amintiri triste. Nişte amintiri care nu trebuie să se piardă.
