Radu Vancu. Un nume cunoscut azi. E profesor, e critic, e traducător, e și analist politic uneori. Dar, de cele mai multe ori și cumva în mod discret, Radu Vancu e poet. E asta dinainte de a fi profesor, critic, traducător, analist. A publicat până acum șase volume de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia Litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012).
Dar nu despre istorie vreau să vă vorbesc azi, ci despre viitorul foarte apropiat. Cu privire la noua carte a lui Radu Vancu. Mai exact: 4 A.M. Cantosuri domestice, în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher (se zvonește că se lansează acum, la Bookfest, dar nu știm sigur). Lumea poeziilor lui Vancu, așa cum spune titlul, pare a fi una prin excelență domestică. Chiar și atunci când referințele livrești abundă, totul pare să se desfășoare în intimitatea casei și a unei gândiri, să zicem, familiare. Ceea ce frapează, în acest volum, e tocmai noutatea unei abordări care ține nu neapărat de esența poeziei, ci de a literaturii înseși. Poet postmodern, Vancu apelează la tragic pentru a-și reliefa ideile. Nu, nu e cum v-ați aștepta, Vancu nu recurge la mizeria lumii și nu devine „mizerabilist”, cu un cuvânt la modă azi. Chiar ne spune asta, într-un poem: Cred că sunteți sătui până-n gât/ de poeți post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei.// Cât de mult s-a depărtat/ viața de ei./ Cât de mult/ poezia./ Se vaită degeaba, ascultați-mă pe mine./ Poezia a fost mereu atentă la ei. La/ viața lor. Ba chiar și la moartea/ lor. (Canto XX)
Tragicul se integrează în viața de zi cu zi, e asumat de poet și e cumva consumat, sublimat – dacă pot spune așa. El se pliază pe viața de familie, pe relația tată-fiu, pe iubirea filială care, la limită, e înlocuită de iubirea pentru fiu. Așa cum știm din definiția clasică, tragedia e menită să inspire compătimirea și groaza; le regăsim pe amândouă în volum, dar atenuate: compătimirea (suferința pentru moartea tatălui) e sublimată în dragostea pentru propriul fiu: Tata, prea mult mi-ai vorbit,/ ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu./ Nu-n vis, ci chiar pe bune.// Și ți-o spun neted din capul locului:/ oricât de mult/ iubesc sinuciderea ta,/ nu mă voi sinucide.// Oricât de tehnicoloră e moartea,/ oricât de frumoși am arăta amândoi/ în filmul cu sinuciderile noastre regizat// de însuși ăla, oricâtă/ poezie pură e-n manualele de suicidologie –/ nu mă voi sinucide. (Canto XXVII) Groaza e caricaturizată de cele mai multe ori, e compusă din momente care țin de trecut și, arareori, din imagini cu fiul în pericol. Această serie tragică, compusă din trei generații ale aceleiași familii, este de altfel centrul poeziei lui Radu Vancu. Îmi place acest volum de poezie care spune viața interioară a unei familii, care-i deșiră întâmplările și îi dezbate trăirile.
Îmi place în poezia lui Vancu fuziunea dintre postmodernism și tragic, îmi place încercarea reușită de a spune lucruri serioase sub masca aventurilor domestice (poetul spală vase, poetul gătește și chiar scrie un poem despre omletă pe care îl condimentează cu judecăți estetice – și nu așa se făcea postmodernism la începuturi, în poezia românească – în Poema Chiuvetei de Cărtărescu, de exemplu?) Avem aici o posibilitate de ieșire din lumea sumbră a unora dintre poeții contemporani, o posibilitate pe care nu ezit să o recomand. Așa e, lumea nu e un loc chiar așa de urât. În orice caz, nu în 4 A.M. Cantosuri domestice. Casa de Editură Max Blecher, 2015.
Și dacă adăugăm la cele de mai sus faptul că, în linie modernă, Radu Vancu este un poet al poeziei și unul care își caută mereu definiția în forme diferite, atunci avem un portret al unui volum care nu are cum să rateze. Voi încheia această scurtă descriere cu un poem întreg, unul care spune (aproape) tot despre subiectul discuției noastre și care, alături de Canto XXVII, e preferatul meu și chiar închide volumul:
Canto XLVI
4 A.M. Ora la care
câteva miliarde de neuroni
sunt la fel de singuri
ca 7 miliarde de
oameni. Și de neajutorați,
și de feroce. Nimic
nu te pregătește să treci
de ora asta. Și, de fapt,
niciodată nu treci
de ora asta.
Cam atunci au venit
toate poemele din
cartea asta. E mereu
4 A.M. în ele. Nu vă
lăsați păcăliți de
fericirea lor dementă.
Sunt neajutorate și singure
și feroce. Și abia așteaptă
să se autodistrugă.
Ce naiba, pe cine păcălesc
eu aici. Sunt scrise pe la
4 A.M., da, dar sunt blânde
și bune ca niște călugărițe
cu Alzheimer. Și la fel de
singure, și de neajutorate.
Rugându-se și uitând că
s-au rugat și rugându-se
până intră-n comă.
Pe cine păcălesc
eu aici.
