În ziua de azi nu e ușor de mâncat o pâine ca scenarist exclusiv de horror. Nu de alta, dar s-a făcut tot ce era de făcut, s-a văzut tot ce merita văzut.
În așteptarea unei noi idei geniale cum era cea de la baza lui Blair Witch Project (care e, cum ar veni, un fel de Pulp Fiction al genului), se tot reciclează subiecte vechi, se reîncălzește mâncarea sleită a asiaticilor, se fac remake-uri peste remake-uri, omițând că există un principiu inteligent care spune că, dacă n-ai nimic nou de zis, mai bine taci; în cazul SF-urilor, se merge pe principiul „cu efectele speciale din zilele noastre se face filmul mai horror”.
Or, dacă CGI-ul îți permite să ai dihănii mult mai urâte și mai scârboase, n-ai rezolvat decât să ai dihănii mult mai urâte și mai scârboase.
Să luăm, de pildă, cazul filmului de față. The Thing, filmul lui Carpenter din 1982, e un clasic al horrorului SF. The Thing, filmul unui oarecare van Heinjningen din 2011, e un film inutil. Acest cel de pe urmă Thing zice că nu e așa, se preface că nu e remake, pretinde că e prequel (și chiar are o ultimă secvență care se leagă de prima din filmul cel cultissim); în mare, e tot același drac: un grup de oameni izolat în Antarctica se luptă cu o formă de viață extraterestră care preia înfățișarea celui pe care îl omoară. Singurul și derizoriul avantaj al filmului din 2011 e, după cum ziceam, tehnologia avansată – bătută la fund de atmosfera, paranoia și veridicitatea personajelor de dincolo. Altfel, nu e deloc cel mai prost film de pe lume – e cuminte, nu iese din tiparele genului – dar așa îi trebuie dacă nu-și cunoaște lungul nasului și vrea să fie asociat cu o peliculă care își are locul ei acolo sus, la dreapta primului Alien, amin!
