Conferința de la Ateneu cu Amos Oz și Gabriel Liiceanu a început cu câteva zile mai devreme. Asta pentru că cineva, nu știm dacă bișnițari sau oameni hulpavi de cultură, au găsit de cuviință să cumpere toate biletele mai repede decât la Steaua-Dinamo. Așadar, luni seară, la intrare, puteau fi văzuți studenți amărășteni cărora plasatoarele nu le cereau un leu pentru Ateneu, ci 40 (patruzeci) RON ca să-i lase înăuntru.
Dar, na, pe lângă faptul că puteau să vadă un pretendent serios la Nobelul pentru literatură, mai aveau ocazia să-și și frece coatele de numele sonore din sală. De alde Cărtărescu, Dan Grigore, Cezar-Paul Bădescu, ba chiar și Cartianu, care s-a așezat la un moment dat lângă mine. Bine, în sală se mai aflau și Al Pacino cu Mike Tyson, dar aceștia au plecat când l-au văzut pe Cartianu.
Un moment uluitor a fost că Amos Oz a trebuit, n-am înțeles de ce, să fie introdus cu vioara lui Alexandru Tomescu. Nu știu dacă e o procedură standard la conferințele de gen, dar toată chestia avea, exceptând talentul lui Tomescu, aerul unui circ de cultură măruntă care-și pune poalele-n cap. Adică Tomescu mierluia așa transpus la vioara lui, că Oz mai avea un pic și scotea suta de parai să i-o bage la chilot. Plus că te așteptai oricând să intre și concurenții de la Românii au talent, care cu o bilă, care cu popice, care scoțând flăcări pe nas.
În fine, când a văzut omul ce cultură mare și serioasă avem, discuția a început. La început într-un ton foarte OK, cu Oz explicând de ce un roman are anvergura unei căsnicii, de ce arta compromisului este esențială și în cazul literaturii, dar și al mariajului, și de ce, până la urmă, între compromis și viață se poate pune semnul egal. Pentru că altfel, spune el, fără acest reglaj fin al numitorului comun, alternativa este a unui talibanism principial care nu duce, evident, nicăieri.
Apoi, spre mulțumirea publicului, s-a intrat și mai adânc în opera israelianului, care a explicat de ce aproape tot ce-a scris, a scris despre ideea de familie. Mai ales despre familiile nefericite însă, având în vedere biografia lui absolut spectaculoasă. Întrebat dacă un cuplu poate fi, în cele din urmă, o formă de rezistență împotriva singurătății, Oz a punctat și a spus că e o diferență foarte mare între singurătate și solitudine. Nucleul cu pricina rămânând însă, așa cum știm, singura valoare perenă a umanității, în ciuda ambelor forme de întâlnire cu sine, forțate sau nu.
Când s-a ajuns la politică însă și la felul în care îi lecuiește Oz pe fanatici, lucrurile au scăpat de sub controlul lui Liiceanu. Asta pentru că acesta din urmă și-a acuzat interlocutorul că a descris Europa ca fiind opresorul majorității raselor semitice. Și-atunci, a spus el, nu cumva neagă însăși suferința lui de est-european călcat în picioare de comuniști, de cetățean al unui continent asuprit chiar de vecinii lui, europeni și ei? Oz i-a explicat însă că nu, că Sodoma și Gomora merită salvate chiar și pentru un singur Schindler, deci și Europa. Dar asta nu înseamnă însă că el și mulți alți evrei, palestinieni și arabi nu poartă în suflet sentimente contradictorii pentru continentul nostru mărunt, dar sângeros, asemenea copiilor învrăjbiți unul împotriva celuilalt de propriul lor părinte.
Dar asta n-a fost de-ajuns, pentru că Liiceanu a călcat și mai rău pe bec, cerându-i lui Oz să facă un soi de ierarhie stranie a severității unor regimuri precum cel comunist și cel nazist. N-au omorât și unii, și alții la fel de mulți oameni? a întrebat Liiceanu. Și atunci de ce e nazismul tabu, iar comunismul chiar dezirabil în țări precum, să zicem, Franța? La care Oz aproape că s-a ridicat să plece, iar dacă n-a făcut-o, a fost doar ca să-i spună omului nostru că mai are la dispoziție doar o întrebare. Trist, după ce discuția începuse doar de 30 de minute.
Chiar și ultimul cartuș însă a fost tras în gol, pentru că întrebarea a fost, realmente, ridicolă. Domnule Oz, a zis Liiceanu, unul din prietenii mei din sală, Mircea Cărtărescu, a inventat o lege, care se cheamă Legea Cărtărescu. Ea sună așa: un scriitor de mâna întâi dintr-o țară de lumea a treia este echivalentul unui scriitor de mâna a treia dintr-o țară dezvoltată. E adevărat au ba? La care bietul Oz a rămas efectiv consternat, el negândindu-se nicio clipă că România este o țară de lumea a treia. Și a răspuns elegant, în singurul mod posibil: că, până la urmă, un scriitor trebuie să scrie despre ce știe el mai bine, indiferent dacă e din Bulgaria sau Belize. Iar dacă are talent, acesta e singurul care-l poate pune la locul pe care-l merită.
Nu știm totuși dacă această întrebare a fost sugerată, indirect sau nu, de prezența lui Cărtărescu, șucărit că Nobelul îi scapă printre degete de ani buni. Dar dacă da, îi răspundem chiar noi. Literatura grea, pentru a se ridica la nivelul Academiei Suedeze, trebuie să fie impregnată (și) de patina inconfundabilă a experienței de viață. Ceea ce la el nu prea e cazul. La Amos Oz însă da.
