Din agenda de lucru a doamnei Lia Olguţa Vasilescu nu lipseşte niciodată datul cu părerea. Ca în nemuritoarele povestiri ale lui Ion Creangă, cu figura ei limpede şi cu privirea uşor umezită, trage bine sforile unei suferinţe verbale la adresa sorţii crude a poporului român. Ca şi cum i-ar păsa.
Încărcată de amărăciuni metafizice, ne dă veşti din care şi cel din urmă român dezleagă taina dezastrului care-l aşteaptă. Ca o enciclopedie nescrisă a nepăsării unui popor care încă o rabdă. Pe acest analfabetism se şi bazează când ne aşază pe toţi pe cele mai înalte trepte ale unui eşafod moral. Adică ea urcă treptele din doi în doi, dar ne târăşte şi pe noi, ăştia, contribuabilii.
Ajunsă în politică printr-un nefericit concurs de împrejurări, aidoma unui trifoi cu patru foi din care niciuna aducătoare de noroc la viitoarele loterii politice, a sărit (gâfâind uşor) din barca PRM-ului şi s-a agăţat de codiţa de speranţă a unui salariu mai potrivit trupului ei rubensian, bine hrănit cu maxime şi citate. Toate învăţate pe la pieţele de carne numite cândva „7 Noiembrie” ori „Matache”.
De la înălţimea tocurilor ce-i fac legătura cu talpa ţării, Olguţa Vasilescu ne scoate din poşetă numai idei răsuflate, emanate de-a lungul timpului şi de alţii.
Dar ce dicţie sfătoasă! Însă niciun muritor de foame pe care Olguţa Vasilescu pretinde că îl susţine nu i-a murdărit carpetele maşinilor de lux în care-şi plimbă discursul dolofan şi nici nu i-a tocit pragul vreunei vile destinate vieţii de huzur care, în cazul ei, pare veşnică.
Ca ultimă iniţiativă legislativă, Olguţa Vasilescu ar trebui să anunţe poporul că vrea să se ducă la culcare.
