Am trăit până în prezent aproximativ 570.000 de ore şi, dacă nu mi se va întâmpla nimic rău, voi mai trăi probabil încă 30.000 (sau mai mult, dar nu cu mult mai mult). Ar fi un dar zeiesc să trec de 600.000 de ore, în condiţiile în care Eminescu nu a depăşit 350.000, iar Labiş – 190.000.
Privind în urmă, îmi dau seama ce păgubos le-am folosit pe cele 570.000. Cam 125.000 de ore am dormit (chinuit de vise erotice) şi, de când am îmbătrânit, încă vreo 10.000 am moţăit în fotoliu (chinuit de vise horror). 35.000 le-am petrecut într-o stare de confuzie, fiind copil (ţin minte doar atât: că tot ce voiam să fac era interzis). Pe parcursul a 40.000 de ore am învăţat, din obligaţie, lucruri care nu mă interesau (de exemplu, cum să îmbrac vesta de salvare în cazul unei prăbuşiri cu avionul în ocean). De-a lungul altor 20.000 am stat de vorbă, din politeţe, cu oameni plicticoşi sau antipatici (am dat mâna, la o recepţie, până şi cu Ion Iliescu). 25.000 de ore le-am pierdut, la cozi, pentru cumpărături sau îndeplinirea unor formalităţi. 30.000 s-au dus pe apa sâmbetei din cauza unor suferinţe fizice (dureri de măsele, gripe etc.). Timp de 50 de ore am fost anchetat de Securitate, în studenţie, pentru „afirmaţii duşmănoase la adresa regimului comunist”. 1.000 de ore m-am gândit după aceea, obsesiv, la anchetă. Cam 15.000 de ore s-au consumat cu şedinţe inutile (înainte, dar şi după 1989).
Aproximativ 2.450 de ore le-am pierdut, după 1989, apărând în tot felul de emisiuni TV, făcute de alţii sau de mine. Tot după 1989 am stat imobil ca o statuie la masa de scris 40.000 de ore ca să scriu mii de articole politice şi de critică literară, încordat, cu ochii pe ceas, pentru a le preda la timp.
Timp de 25.000 de ore, de-a lungul primei jumătăţi a vieţii mele, am citit cărţi româneşti, în marea lor majoritate proaste. Apoi, mi-au mai fost necesare 25.000 de ore ca să scriu Istoria literaturii române contemporane şi 2.000 de ore ca să particip la cele 40 de lansări ale ei în diferite oraşe ale ţării şi să citesc 270 de articole (mai mult de jumătate – nefavorabile) scrise despre ea.
Aproape 150.000 de ore am aşteptat: să vină autobuzul în staţie, să înceteze zgomotul infernal făcut de vecinii de la etaj, să fiarbă cartofii la o flacără de aragaz de mărimea uneia de lumânare, să ajung la destinaţie cu trenuri aflate întotdeauna în întârziere, să mi se găsească bagajele la aeroport, să revină lumina electrică, întreruptă din motive de economie sau din cauza proastei funcţionări a instalaţiilor, să primesc puţinii bani cu care mi se plătesc articolele, să fie repus liftul în funcţiune, să înceteze cutremurele, inundaţiile şi cicloanele, să vină ploaia ca să cureţe oraşul de praf, să vină soarele ca să se usuce noroiul, să îmbătrânească Ceauşescu, să plece de la putere Iliescu, să-mi crească pomii din grădină, să le uit pe femeile de care m-am îndrăgostit clandestin şi inoportun, să mi se întărească plombele puse de dentist, ca să pot mânca etc.
Au fost şi ore pe care nu le regret? Da, dar puţine (cam 20.000). Dintre ele se remarcă cele 5.000 de ore în care am râs şi cele 500 de ore în care am făcut dragoste (e cifra oficială!).
Cam asta a fost viaţa mea. Mă aşteaptă, dacă am noroc, încă 30.000 de ore. Una deja am pierdut-o scriind acest text…
Publicat în AC nr.3 (14 – 20 ianuarie)
