Atâta risipă de energie şi atâta amar de reguli de circulaţie doar ca să fie puse în armonie rutieră maşinile, bicicletele, motoretele, căruţele şi tractoarele. După părerea mea, maşinile au un impact deloc de neglijat asupra vocabularului şi a sănătăţii unui om. Cunosc prea multe persoane care şi-au dezvoltat prea tare sindromul Tourette şi au fost scoşi din testamentele şi inimile celor dragi, iar unii dintre ei ar putea să umfle premiul Nobelul pentru invenţii în domeniul anatomiei, ca să am chef să închid farurile la pericolul ăsta.
Dar treacă de la mine, cred că pot să înţeleg motivaţia unor chinuri atât de mari! Fie vorba între noi, nu m-ar deranja câtuşi de puţin dacă şi pietonilor li s-ar da o atenţie la fel de mare. Unul dintre voi se pregăteşte deja să închidă ţâfnos computerul: „Hai… ne laşi? Ce mare şmecherie e să fii pieton??”.
Uite că este! Pietonul pleacă de acasă cu sacoşica în care are prânzul şi speranţa că va ajunge la serviciu teafăr şi necălcat de nimic, cu excepţia călcăturilor pe bătătură cu tocurile sau cu toate kilogramele unora sau altora. Şi de asta, pietonul e din capul locului stresat. Deşi ar adora să-i urle şi lui muzica în căşti, la fel ca în boxele şi difuzoarele celorlalţi participanţi la trafic (mor după expresia asta, îmi aminteşte de Reflecţii rutiere), el ştie că un astfel de gest i-ar pune viaţa în pericol. Din spate poate veni în mare viteză o bicicletă sau un scuter, sau şi una, şi alta. Unde mai pui că sunt unii care au făcut şcoală de şoferi prin corespondenţă şi nu se decid dacă să parcheze direct pe pietoni sau undeva lângă ei, şi asta îi costă nenumărate manevre de sondaj. De asta e bine ca pietonul să-şi ţină urechile libere şi făcute pâlnie care să prindă din zbor orice nevinovat clinchet de clopoţel şi orice claxon de băgat spaima în străfundul unei inimi de pieton.
Vorbitul la telefonul mobil este mai terifiant decât gândul c-ai putea fi amendat pentru folosirea mobilului la volan. Nu numai că asta i-ar astupa simţurile, dar riscă bietul de el să-i fie furat telefonul taman în mijlocul unei conversaţii despre bani împrumutaţi sau al unei declaraţii de iubire năucitoare.
Eliberat de orice elemente perturbatoare, pietonul se poate, în sfârşit, concentra pe driblarea celorlalţi pietoni. Sunt unii care vor să meargă musai pe dreapta când tu deja mergi tot pe dreapta, sunt unii nehotărâţi care te ţin de la 15 minute în sus într-un soi de baba-oarba, alţii merg doar înlănţuiţi pe trotuarul mult prea strâmt pentru iubirea lor şi tu trebuie să aştepţi să le treacă, alţii merg ca nişte melci isteţi care intuiesc când vrei să-i depăşeşti şi-ţi taie tacticoşi calea, altora le place să fumeze pe stradă şi să lase rotocoale hulpave de fum în urma lor, care te transformă într-un fumător activ, alţii doar mănâncă seminţe şi-ţi scuipă cojile pe ochelari. Pe lângă toate astea, ţopăitul prin gropi şi ocolirea nenumăraţilor munţi de rahat par un joc pe computer, ieftin şi demodat.
De obicei, pietonul ajunge la serviciu cu transpiraţia curgându-i în şosete şi gâfâind de emoţia bătăliei, dar şi de hârjoneala cu vreun maidanez încruntat. Cel puţin 8 ore de muncă pe brânci, pietonul este în siguranţă. El îşi va petrece totuşi orice clipă liberă căutând cu Google tehnici de supravieţuire pietonală şi visând în taină la un trotuar curat şi civilizat. Ca şi cum acesta va fi vreodată eliberat de sub tirania Zeului-Automobil şi a micilor semizei darwinieni care, odată cocoţaţi pe jilţul lor cu pedale, se opresc brusc din evoluţie undeva la pitecantropul cu subwoofer, duşmănos pe maimuţica pietoană şi fără valoare ce se încăpăţânează, absurd, să evolueze încă pe două picioare…!
