Pedeapsa divină pentru articolul urâcios de luni n-a întârziat deloc să apară. Nu că n-aş fi meritat-o, dar mă nelămureşte totuşi discriminarea asta. Păi, eu am o listă neagră a celor care au fost răi cu mine şi, ori de câte ori îi văd, mă aştept să văd trăsnetele şi tunetele adunându-se deasupra lor, dar pare-mi-se că le merge cu atât mai bine cu cât ura mea se adânceşte şi se-nfoaie.
Acum ceva timp a fost ziua fetiţei unei persoane care nu mi-e nici şefă, nici prietenă, ajunge doar să spun că e una dintre acele relaţii importante în viaţă, care trebuie cultivată cu grijă, aşteptând momentul propice pentru a-i cere un serviciu pe care ea, în amintirea micilor, dar constantelor atenţii, nu mi-l va putea refuza niciodată.
Ce cadou să-i oferi unei fetiţe care nu numai că are atât de multe, dar are şi imaginaţia şi inspiraţia de a le cere mereu părinţilor ei totul? O reîntoarcere la poveştile copilăriei bunicilor ar fi fost atipică, deci cea mai nimerită. Am stat câteva ceasuri bune în faţa standului cu cărţi pentru copii, am citit, m-am amuzat, am dat să aţipesc puţin şi, în cele din urmă, am ales „Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri” de la o editură pe care o ştiam cu ştaif . Am ambalat-o frumos şi-am înmânat-o cu speranţa că gestul n-ar fi rămas multă vreme nerăsplătit.
Şi într-adevăr, peste exact o săptămână de la fericitul eveniment, m-a sunat chiar persoana importantă. Inima a început să-mi bată cu putere, ochiul drept să mi se zbată a semne bune şi eu am fost încredinţată că singurul motiv pentru care mă putea suna, după patru ani de tatonări, plecăciuni şi mici slugăreli, era să-mi spună că la compania ei era disponibil un post de făcător de nimic plătit împărăteşte şi că eu aş fi fost perfectă pentru aşa o poziţie de huzurit. M-am mirat la început că urla aşa de neinteligibil şi că umpluse telefonul de spume, dar încet-încet am început să desluşesc că fetiţa începuse să citească din cartea primită de la mine şi a doua zi la şcoală a rugat-o pe doamna să-i explice Povestea P…ărţii ruşinoase scrisă de Ion Creangă. Cum doamna era englezoaică sadea şi nu înţelegea o iotă româneşte, fetiţa şi-a întrebat toţi colegii, părinţii, vecinii şi toate rudele, cam despre ce e vorba în poveste. Toată lumea dădea din umeri şi se fâstâcea rău pe dată. Şi de atunci nu mai conteneşte! Degeaba am încercat să-i explic persoanei că am găsit cartea la standul cu literatură pentru copii şi că nu mi-a dat prin cap că Povestea P…ărţii ruşinoase s-ar fi găsit într-o carte pentru cei mici. Mi-a explicat, răstit, că a tăiat cu foarfeca paginile cu buclucaşa poveste şi că-mi va şterge numărul de telefon din agendă.
M-am hotărât să dau editura în judecată! Păi mi-au distrus investiţia şi mi-au stricat relaţia cu o pilă importantă, de care nici măcar n-am apucat să profit vreodată! Că-mi vin nervii acum şi pe copilă, ce-o fi găsit-o să se apuce de citit, nu putea să-şi dea şi ea like-uri şi share-uri pe Facebook, cum fac alţi copii cuminţi?!
