Aş lăsa un bacşiş generos în primul magazin în care aş intra şi vânzătorul nu m-ar face să mă simt de parcă aş deschide uşa vecinului şi i-aş intra, fără voie, în casă, găsindu-l despuiat la masă. De-a lungul timpului, am încercat tot felul de trucuri ca să mă asigur de bunăvoinţa vânzătorilor care mi-au ieşit în cale, dar, oricâte bile roşii am ţinut pe nas şi oricâte tumbe cu triplu axel am executat, rezultatele au fost aşa de modeste, că nu merită să le amintesc aici.
Dacă am învăţat un lucru din experienţele astea e că atunci când îmi pun hainele de mers la vreo nuntă sau vreun botez, vânzătorul, chinuit de dubiul că aş putea fi „cineva important”, mă tratează o idee mai prietenos, dar asta numai până înţelege că şi-a irosit un zâmbet fără niciun folos.
Am tot scris despre magazinul de cafea, nu pentru că n-aş cumpăra şi altceva în afară de asta, ci pentru că fiind un exerciţiu zilnic e şi cel mai fidel barometru al dispoziţiei vânzătorului de cafea, reprezentativă pentru mai toate categoriile de vânzători de pe la noi.
La început, vânzătorul, care e şi proprietarul magazinului, punea cafeaua delicioasă într-un pahar mare, o acoperea cu un capac (că doar nu era să mă lase să merg cu ea descoperită până la birou, riscând să-i adaug, accidental, vreun lapte de pasăre), îmi înmâna două pliculeţe de zahăr brun şi un căpăcel de lapte condensat şi mă lăsa să plec, urându-mi o zi bună cu un zâmbet fals, dar nu foarte ostentativ.
Apoi, pe nesimţite, lucrurile au început să se schimbe, zahărul brun a devenit alb, cele două pliculeţe au devenit doar unul şi, în cele din urmă, zahărul a dispărut de tot, paharele s-au făcut mici, capacele au dispărut după ce a fost clar că oricine îşi putea folosi palma drept pavăză, laptele a dispărut, şi el, sub tejghea. Asta ca să-mi educe gusturile, cafeaua se bea neagră şi simplă ca o femeie arţăgoasă, a decretat el. Făcând conversia sexuală în minte, mi-am zis că decât să-mi beau cafeaua de parcă ar fi un bărbat tuciuriu, despuiat şi ţâfnos, mai bine mă apuc de băut votcă.
Dacă mă luam după afişul de pe uşă, programul începea la 8:30. În realitate, nimeni nu ştia când avea să se deschidă magazinul, ceea ce nu era rău, că puteam oricând avea o surpriză frumoasă într-o lume plină de surprize neplăcute. În naivitatea mea, am crezut mult timp că în rarele ocazii când reuşeau să-l deschidă la timp, ora 8:30 era momentul la care aş fi putut să-mi iau şi prima cafea. Aiurea! Cafeaua asta miraculoasă se face la un aparat care are nevoie să se încingă suficient de tare cât să–şi întindă arcurile, să–şi pornească ceasurile şi abia apoi să hrănească un viciu, adică, de cel puţin douăzeci de minute.
Cu timpul, vânzătorul a început să devină agasat de încăpăţânarea cu care reveneam în ciuda tuturor bobârnacelor pe care mi le oferea zilnic. Îl deranja că trebuia să-mi răspundă la salut, la întrebări, să comenteze cu mine vremea de afară, că trebuia să se ridice de pe scaun ca să-mi prepare cafeaua, să-mi suporte ochii iscoditori care căutau pliculeţele de zahăr şi laptele care ar fi făcut diferenţa dintre o cafea bună şi o vădită jecmăneală. În plus, fiind genul care se admiră de cel puţin trei ori pe zi în oglindă, îşi făcuse ideea greşită că, de fapt, veneam zilnic doar ca să-l văd pe el şi îl obosea să–şi tot ferească privirea. Când am început să privesc doar spre pantofi (ai mei), a luat-o drept semn de fâstâceală şi-a pufnit mai rău.
Într-o dimineaţă, am intrat spăsită, mi-am pus în cap cenuşă şi alte lucruri pe care le-am mai avut la îndemână, mi-am cerut iertare pentru tot, m-am plesnit puternic cu un săculeţ de cafea de 1 kg peste degeţelele care poftiseră de atâtea ori la cafea şi-am promis că niciodată n-o să mai am obrăznicia să deranjez oamenii nevinovaţi din sfânta lene şi cuviosul sictir.
Obrazul gros cu cheltuială se ţine
