Mi se întâmplă nu de puţine ori să văd trecând pe lângă mine cea mai frumoasă pereche de pantofi din câte au fost vreodată create sau geanta visurilor mele. Curios e că, deşi am foarte clară în minte reprezentarea obiectelor care-mi aprind dorinţa, nu reuşesc niciodată s-o suprapun realităţii din magazine. N-aş zice că-s chiar paranoică doar pentru că mi se pare că toate lucrurile frumoase se întâmplă întotdeauna doar altora. Cândva, bâlbâindu-mă emoţionată şi apelând la toate resursele mele de îndrăzneală, făceam imprudenţa de a întreba, făţiş, care era sursa fermecată a acelor obiecte care mie-mi păreau interzise de soarta rea. M-am lecuit când am înţeles că o calitate esenţială a oricărui lucru pe care-l poartă o femeie e să nu-l mai aibă, niciodată, nimeni altcineva. Motivul pentru care moda de serie supravieţuieşte, şi încă bine mersi, e pentru că, în sinea ei, fiecare femeie speră ca rochia pe care a ales-o dintre alte sute să spună celorlalte femei „da, sunt de la magazinul X unde nimic nu-i ieftin, dar numai cea care mă poartă a avut atât bun-gust cât să mă aleagă. Şi nici calităţile ei fizice nu-s de neglijat, de aia îi vin aşa de bine numai ei”.
Aşa că, pentru a-mi apăra orgoliul de frazele pe care nu le crede oricum nimeni, „mi l-a luat mama, nu-mi amintesc din ce magazin l-am luat, e de afară, aici nu se găseşte, nu cred să-ţi vină bine, mai aveau o singură pereche XS”, mă feresc să cad în păcatul curiozităţii duse la extrem. Deşi nu împărtăşesc părerea asta, o respect şi nu mă supăr. Mi-a luat ceva timp să ajung la concluzia asta, dar astăzi chiar nu mai pun la suflet. Eu ţin minte şi de unde mi-am cumpărat blugii negri dintr-a IX-a, aşa că poate-s doar eu maniacă.
Tot soarta nemiloasă a făcut de am răcit. Şi mai rău decât răceala nu e decât să merg la doctorul meu de familie. Fiind un medic bun, îi trece toată lumea cu vederea că e la vârsta la care toate bătrânele îl găsesc irezistibil, dar la care el le găseşte fermecătoare doar pe alea tinere, aşa că la el la uşă e mereu coadă.
Fireşte toate locurile-s ocupate. Cum mă simt ca lovită de tren şi simt nevoia acută să-mi odihnesc oasele parcă din plastilină, pândesc o bătrână care-şi abandonează scaunul pentru a merge la baie şi, prin urmare, n-are cum să revină mai devreme de 40 de minute şi mă prăbuşesc pe el. Am simţit, imediat, o privire blajină, dar fermă, care-mi ordonă să-mi aduc aminte de cei şase ani de acasă (că atunci am fost smulsă din rândul păpuşilor şi trimisă la şcoală) şi să cedez, imediat, locul. Mă topeam pe picioare şi în picioare, iar bătrâna căreia îi cedasem atât de generoasă locul îi povestea alteia cum aleargă ea în fiecare dimineaţă două ture de Herăstrău. Păi eu nu pot să alerg nici după tramvai fără să-mi pierd suflul, darămite să dau ocol parcului. Eu când merg cu fetele să alergăm, doar asta fac: merg!!
În atmosfera asta neprietenoasă, o puştoaică îşi pusese scăunelul pliant pe mijlocul culoarului şi butona telefonul! Nu, nu era un simplu scăunel! Era un scăunel ataşat unui rucsac şi în scurtă vreme am văzut-o pe mândra lui posesoare punându-şi-l în spate! M-am închipuit imediat aşezându-mi scăunelul la coadă în hipermarket, în tramvai, în mall când sunt reduceri, la doctor, iată, la administraţia financiară. Aş putea să-mi aşez scăunelul în plină stradă oricând aş avea nevoie de un răgaz.
Adică, să fim înţeleşi, eu în geantă am parfumul, portofelul, cheile, ac şi aţă, orice fel de cosmetice, o pereche de dresuri de rezervă, o perie de păr, una de haine, oglindă, o carte, mai multe pixuri, întotdeauna ultimul număr al Academiei Caţavencu, două încărcătoare, o tabletă care nu-mi foloseşte la nimic, telefonul care s-a întors la mărimea unei cărămizi (ca la începuturi), gumă, spray de păr, soluţie dezinfectantă, şerveţele, ciocolată (jur că n-o mănânc), câteva pliculeţe cu ceai, burete pentru pantofi, plasturi, o forfecuţă, o pensetă, un spray paralizant (e voie?), o portocală, un parfum mai mic (nu ştiu de ce, dar mă simt mai în siguranţa aşa), toate medicamentele pe care vi le-aţi putea imagina, o umbrelă (şi ce dacă e iarnă?). Dar n-am un scăunel! Şi-mi dau seama că am mare nevoie de el!
Aşa că-mi înghit teoriile nesărate de la începutul textului, fac doi paşi timizi şi o întreb de unde şi-a cumpărat minunea de rucsac. Zâmbeşte şi-şi mestecă guma mai leneşă, bate scurt din genele rimelate care abia i se văd de sub bretonul obraznic de lung şi-mi zice: dintr-un magazin pentru tineri. Şi-mi întoarce, fudulă, spatele.
Înţeleg repede şi mă cuprinde disperarea, eu pentru puştoaica asta care nu cred să aibă mai mult de 14 ani sunt de vârsta bătrânei căreia abia i-am cedat scaunul. Şi mi-a dat reperul ăla generic, fiindcă ştia afurisita că pentru mine era egal cu „la Polul Nord, prima la stânga”. Şi m-a îngenuncheat!
A, nu! Dar tineretul din ziua de azi e chiar needucat! Şi nu mai are deloc respect pentru oamenii mai în vârstă! Îmi zicea mie o mătuşă că vine o vreme când vârsta îţi închide multe uşi şi că începi să nu mai frecventezi aceleaşi locuri, fiindcă te simţi demodat! Uite că tocmai mi s-a întâmplat!
Exclusiv Online
