Într-o seară, pe-un colț de bar, un băiat cam de vârsta mea, mi-a spus: "Bă, io nuștu să fac nimic, da sunt tare pe combinații". Se întâmpla acum vreo trei luni. Mi-a rămas în minte ideea asta. Oare câți astfel de șmenari și combinatori se apucă de afaceri pentru simplul fapt că nu-s pricepuți la nimic.
Aș zice că anii '90 au fost anii în care această categorie "antreprenorială" a prosperat. Haosul legal, ignoranța populară și mediul românesc amețit, au creat mediul propice pentru antreprenorii de ocazie. Ce viziune? Ce planuri pe termen lung? Valori ale companiei: cașcaval, cașcaval, cașcaval. Specia asta a fost inundată de bani pe care nu-i visa.
Noțiunile de reinvestire a profitului și dezvoltare solidă însemnau case mari și mașini multe. Un taximetrist îmi povestea despre cum lucra pentru un combinator d-ăsta care avea prin garaj două mașini de vreo 350.000 de coco europeni. Grangurele n-avea timp să le conducă, zăceau bolizii la cutie și-l mai punea pe tipul care îmi povestea mie, să-i plimbe prin oraș ca pe câini. Pentru oportuniștii specifici acestei categorii, succesul afacerii e un soi de joc la loto. Când n-ai viziune pe termen lung, succesul e o surpriză copleșitoare.
Cealaltă categorie a antreprenorilor de inspirație motivațională, mi se pare și mai caraghioasă. Ăștia sunt niște corporatiști nativi, cu o identitate precară și o personalitate mai curând absentă. Niște căutători pierduți de non-sensuri. Acum vreo 7-8 ani mă fascinau articolele despre Jack Welch și despre performanța sa extraordinară de la General Electric. Pentru mine Welch era ceea ce Gates sau Jobs reprezintă pentru alții. Aveam vreo 24 de ani, citeam Forbes și credeam cu convingere că a deveni CEO e o treabă adevărată. Lucrând și trăind m-am răzgândit. Astăzi de-aș avea o grămadă de bani și aș porni o afacere, aș angaja un CEO, n-aș deveni eu unul, fiindcă CEO-ul nu e un antreprenor de structură, este un angajat pur sânge.
Astfel "copiii rebeli de plantație" citesc "literarură antreprenorială-subversivă", ascultă "speakeri motivaționali", se duc pe la "workshop-uri" și sedați fiind de poveștile de succes (deși pentru ei succesul este ceea ce le spune compania angajatoare că este), sunt cuprinși de o fervoare aproape religioasă și o iau pe calea iluminării via start-up, "mântuirea prin antreprenoriat" după cum o numește Vlad Tăușance. Asemenea unor adepți veritabili se apucă ei de biznis ducând cu ei mentalitatea de departament. Clientul devine un soi de nou manager în grad superior, iar antreprenorașul un vajnic manager de region/branch/department. Antreprenorul de pop-business, nu își va privi niciodată clientul ca pe un egal, de-aici limitarea lui. Personal încurajez dezvoltarea ăstora fiindcă existența lor ajută sau determină marile corporații să recurgă la externalizare, prevenind mastodontizarea, un lucru important din punct de vedere economic, după ipotezele mele.
Nu cred că antreprenoriatul se învață așa cum nici leadership-ul nu poate fi învățat. Fără un fond existent, coaching-ul și training-ul sunt sterile. Nu poți dresa un câine ciobănesc să vâneze, chiar dacă îl poți dresa să aducă rața împușcată la picioare. Am tot auzit treaba cu liderul care spune "hai să facem" în loc de "faceți!". Sigur că poți învăța un om să folosească un îndemn în locul celuilalt, dar dacă lui îi lipsește pornirea intrinsecă spre îndrumare și alăturare de forțe, rezultatul e mai curând ridicol.
Dacă era combinatorilor a cam apus și pe la noi, epoca inspiraților abia începe. Fiindcă datul din gură cu convingere a devenit o afacere foarte profitabilă, dacă aș avea ceva mai puțin bun simț aș investi în evanghelismul de business. N-am să explic această remarcă, dar sper să fi lovit cu ea în ambele categorii de non-antreprenori. Nici una dintre aceste categorii nu va ajunge la succes, fiindcă nici una nu înțelege noțiunea de performanță. Am mari îndoieli că s-ar fi gândit vreodată la ea.
