De când s-au dat jos din pom și până în zilele noastre, când au evoluat și și-au făcut veceu în fundul curții, oamenii au simțit mereu nevoia să măsoare lucrurile din jur, văzute sau nevăzute, ca să se poată descurca mai bine în viață. Au măsurat lungimea și i-au găsit unitate de măsură: piciorul sau metrul. Au măsurat greutatea și i-au găsit și ei unitate de măsură: livra sau kilogramul. Pe urmă au descoperit curentul electric și așa au apărut volții și wații, și câte și mai câte. Doar mitocăniei – o proprietate fizico-chimică permanent întâlnită de-a lungul istoriei omenirii, nu i-au dat încă nume, probabil pentru că nu au găsit un standard universal valabil la care s-o raporteze. După lupte milenare care au durat fix 26 de ani post-decembriști, noi, românii, mereu pionieri în ale inventicii și științei, de la Petrache Poenaru la Nicolae Paulescu, ne putem mândri că suntem prima nație din lume care a găsit unitatea de măsură a mitocăniei: tăriceanul.
Fiindcă în materie de durut la bașcheți de semenii lui, de egosim feroce și jumanfișism cronic, nimeni nu-l poate întrece pe șeful Senatului. Unde merge domnul Tăriceanu, dacă ar exista aparate de măsură ale mitocăniei, li s-ar înroși mercurul, li s-ar sparge cadranele, li s-ar da acele peste cap ca la contorul Geiger la Cernobîl, fiindcă nici ele, săracele, deși sunt din metal și sticlă, n-ar putea suporta atâta mârlănie. După ce, umblă vorba prin târg, i-a chemat pe polițai acasă, să-i facă poze de boletin fostei doamne Tăriceanu – nu a treia sau a patra, probabil nici el nu mai știe precis, că-s prea multe numere la mijloc – primul motociclist al țării s-a dus personal la Direcția de Permise, dar nu ca să ia coada în piept, ci ca să-i tragă în piept pe cei o mie de fraieri care stăteau la ea. După ce a fost huiduit, înjurat, făcut cu ou și cu oțet, te-ai fi așteptat ca elegantul fost manechin să bage nițel capul la cutie. Ei, aș! Ieri, în plină zi, în aglomerația din buricul Bucureștiului, domnul Tăriceanu a simțit, brusc, o nevoie stringentă. Nu, nu-l strângea vezica și nici colonul, ci voia să facă oarece shopping pe Calea Victoriei. Așa că a cerut șoferului să oprească fix în dreptul unui magazin. Faptul că șoferii din spate, care au fost obligați să-l ocolească, stârnind un ambuteiaj de toată frumusețea, i-au umplut congelatoarele de carne până la Crăciunul viitor nu l-a deranjat. Omul și-a făcut, tacticos, cumpărăturile, s-a suit apoi în mașină și a plecat mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ar trebui ca Poliția Rutieră să renunțe la sistemul de puncte și să introducă un altul nou, bazat pe tăriceni. De fapt pe milităriceni și centităriceni, fiindcă un tăricean, unitatea supremă a mitocăniei, n-o poate atinge singur, o dată, niciun bizon din trafic, oricât s-ar strădui. E ca la kilogram, dacă vreți, cu subunitățile lui, gramul, miligramul și centigramul. Potrivit acestui sistem, șoferii care parchează pe locurile de handicapați, deși singurul lor handicap e amputarea, de mici, a bunului simț, ar avea între 10 și 20 de milităriceni. Mârlanii care parchează pe trecerea de pietoni, undeva pe la 50 de milităriceni, iar cei care blochează liniile de tramvai cam 100 de milităriceni. Dacă, prin absurd, bizonii reușesc să acumuleze, din contravenții 1 tăricean, atunci să li se suspende permisul pe viață – înseamnă că sunt deja pericole sociale la fel de mari ca șeful Senatului și nu ne putem permite să lăsăm prea mulți tăriceni să-și facă de cap pe străzi.
Acum, cunoscându-l pe Tăriceanu – domnul, nu unitatea de măsură – cât e de ambițios, sunt sigur că va dori să-și îmbunătățească recordul personal, dovedind și mai multă mitocănie. Probabil că va închide autostrada când o merge la mare, ca să nu mai riște să intre cu motocicleta pe contransens și să se izbească de o mașină care circulă regulamentar. Ori poate că, atunci o merge la cumpărături, nu va mai parca nici măcar pe locurile pentru handicapați, ci direct în fața casei de marcat, ca să nu consume prea multe calorii, el fiind un om foarte ocupat, iar caloriile fiindu-i necesare să gândească mai mult și să ne dea legi mai bune. Singurul lucru de care mă tem e că peste vreo patru ani, când o să găzduim și noi turneul final al Campionatului European de fotbal, o să-l apuce pe dl Tăriceanu vreo pârdalnică de burtă și-o să întrerupă meciul vreo patru ore, taman când joacă Spania cu Germania.
