România a fost, vreme de câteva săptămâni, pe punctul de a deveni exportator mondial de ură. Nu ură obișnuită, domestică, d-aia de vecin cu vecin sau soacră cu noră, ci ură rafinată, concentrată, îmbuteliată în live-uri cu filtru de nervi și logo de partid. De la începutul campaniei pentru alegerea președintelui, țara a descoperit – accidental sau nu – cele mai bogate rezerve de dușmănie spontană din istoria geologică a Europei. S-a găsit ură în subsolul TikTok-ului, pe văile Facebook-ului, în canalele de YouTube și în streașina televiziunilor de partid. A erupt ca un vulcan. A contaminat tot.
În fruntea acestei exploatări masive s-a aflat George Simion, liderul suprem al nervilor. Campania lui nu a fost o ofertă politică, ci un horror românesc cu buget mic și răcnete mari, în care protagoniștii urlau despre „răzbunare”, „corupți” și „fiarele sistemului” cu un entuziasm de teatru medieval. Pe fundal, erau focuri de artificii, bannere cu gratii și lozinci de pe stadion, în timp ce, în prim-plan, diverși bombardieri culturali și haiduci de secol XXI promiteau mântuirea nației prin box, bile negre și bice pe spinarea „vânduților”.
Din diaspora, s-a auzit huruitul bucuriei agresive. La Paris, Londra și Milano, cozile la vot s-au transformat în festivaluri ale ranchiunei: manele, live-uri, selfie-uri cu poală de patriotism și speranță că „le-o tragem”. Se vorbea despre viitorul luminos în care statul român va fi condus de vocea TikTok-ului, iar palate întregi vor fi confiscate și transformate în săli de păcănele pentru popor. Nimeni nu se gândea că, într-o dimineață de luni, visul va exploda ca o petardă umedă.
Și a explodat.
Pe 19 mai, când s-a numărat ultimul vot, George Simion a căzut de pe cal. Nu un cal alb, ci unul imaginar, clonat din meme și umflat cu furie colectivă. Nicușor Dan, opusul său metafizic – tehnocrat, rece, sobru, ușor autist civic – a câștigat. A câștigat fără să promită grătare în fața ANAF-ului, fără să cânte în limbi străine stâlcite și fără să amenințe jurnaliști cu tragerea în țeapă.
Șocul a fost profund. Sutele de mii de oameni care postaseră jurăminte de sânge că „ori Simion, ori nimeni” s-au trezit, brusc, în tabăra cu „nimeni”. Zăcământul de ură acumulat în săptămâni de live-uri, înjurături și montajele de pe TikTok a rămas neexploatat. Muncitorii digitali ai nervilor au început să clănțăne în gol. Și-au pierdut sensul, direcția, vectorul. „Bine, și acum ce facem cu tot hate-ul ăsta?”, părea să întrebe fiecare privire încruntată.
Cum se întâmplă în astfel de revoluții eșuate, idolul de ieri devine vinovatul de azi. Simion, eroul în trening, a început să fie privit cu suspiciune: „n-a vrut, mă”, „a fost blat”, „i-au dat ordin să piardă”, „l-au filmat cu drona și i-au pus chip de alien”. Cea mai spectaculoasă prăbușire din istoria recentă nu a fost economică, ci emoțională. Oamenii au rămas cu nervii în mână și cu inamicul principal lipsă.
Dar, fiind un profesionist al manevrelor afective, George Simion s-a repliat rapid. A oferit un nou vinovat, generic, moale și elastic: statul corupt. A redirecționat furia către instituții, către „sistem”, către birocrați, ONG-iști și alți balauri invisibili. Petiții, proteste, contestații, live-uri interminabile – toate au devenit supape pentru armata lui de votanți frustrați, care nu mai au revoluție, dar au telefoane și minute nelimitate.
Totul în speranța că ura se va dispersa. Că se va dilua. Că, odată exprimată suficient de tare, se va evapora. Dar între timp, România pierde o resursă rară. O energie brută care, dacă era rafinată corespunzător, putea alimenta cinci ani de isterie națională, două referendumuri și un asediu la Palatul Cotroceni. Putea reseta Constituția, putea ridica statui în Piața Victoriei, putea construi din înjurături o autostradă directă spre iadul retoric.
Și totuși, în loc de haos organizat, am primit o liniște jenantă. Simion a pierdut. Rezervele de ură s-au întors în depozite. Influencerițele au început să posteze din nou smoothie-uri, interlopii au revenit la leasingul auto, iar televiziunile privesc spre Nicușor Dan cu o confuzie prietenoasă, încercând să înțeleagă dacă noul președinte știe măcar să bată cu pumnul în pupitru.
România rămâne, încă o dată, o țară care a scos din subteran aurul furiei doar ca să-l îngroape la loc. Iar George Simion, profetul apocalipsei live, se pregătește pentru un nou sezon de conținut viral: „Viața după înfrângere – cum să rămâi nervos fără cauză”.
Un lucru e sigur: dacă ura ar fi avut valoare pe bursă, azi ne plimbam cu Rolls-Royce-uri pe ulițe.
