Săptămâna asta a fost inflaţie de filme. La parlament rula „Idioţii”, o superproducţie pe alese şi aleşi. N-am intrat, că nu mă simţeam ca atare, iar la poartă, în loc să-ţi ceară biletu’, te scanau. La Spitalul Municipal băgaseră tot un film românesc, numit „Bolnav mortal”, dar despre ăsta scrie zilnic în toate ziarele, plus că şi-aici te scanau la un preţ, de mureai.
La Patria se proiecta „Un submarin deasupra Rusiei”, dar pe ăsta îl ştiam de când eram mic şi îi aşteptam pe americani. În fine, la un vecin de-ai mei acasă se viziona „Rahatu’ de sub scara fără trepte”, dar n-am intrat, că eu n-am noroc când calc în aşa ceva. Tot hălăduind aiurea pe stradă, am deschis uşa la Scala, unde se dădea o comedie spaniolă pe nume „Verii”.
Acuma, ştim cum vine treaba cu comediile spaniole. E ca şi cu muzica italiană modernă, pictorii bulgari sau autostrăzile româneşti: pur şi simplu, nu pot fi pe bune.
Am sperat din tot sufletul însă că producţia cu pricina, regizată de un oarecare Arévalo, va merita timpul investit într-o seară de vineri. Nici vorbă. Verii cu pricina erau, din păcate, trei tineri bătrâni construiţi pe arhetipul unor muschetari de pe okazii punct ro, adică o versiune scremută a unor Ţociu şi Palade, cărora nimeni nu le-a inventat un al treilea partener la fel de obosit.
Iar burlescul made in Spain presupune poante de genul că oamenii vomită în maşini, iar trupe ca Backstreet Boys sunt ironizate prin momente involuntar-penibile, de bal al bobocilor încropit la maximă pană de buget şi inspiraţie.
Ca să sintetizez totuşi această producţie degeaba, am să spun că este un coming of age – un film al devenirii unor aşa-zişi comedianţi pe care umorul nu-i dă afară nici măcar din colibă, darămite din casă.
A se evita, cu orice preţ, intrarea la acest film, în ciuda internauţilor care îl recomandă cu inconştienţă.
