Cloud Atlas (Atlasul Norilor) este genul ăla de film care te pune serios pe gânduri. De pildă, m-am gândit foarte serios după cele trei ore ale sale de ce mama lui Tom Hanks am dat eu 25 de lei pe bilet. De asemenea, este un film care promovează cititul de cărți și asta e întotdeauna un lucru bun. Ca să fiu mai precis, după cele trei ore, primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să caut cartea s-o citesc și să mă conving că filmul e de vină. Mai mult decât atât, e genul ăla de film la care nici măcar nu poți să prinzi un somn bun.
După prima oră ești absolut convins că o să se întâmple ceva în următoarele două ore și ar fi păcat să pierzi ceva important, mai ales că ai plătit 25 de lei. După primele două ore, nu mai ești așa de sigur, dar speri că șpilul peliculei îți va fi dezvălui în ultima oră. În ultimele 15 minute nu mai are rost să dormi. La începutul filmului eu aș rula următorul avertisment: „Voi ce intrați, lăsați orice speranță. De a dormi”. Într-un mod foarte dubios, ultimul film de trei ore la care am dormit sănătos a fost tot unul cu Tom Hanks: Codul lui Da Vinci. Acolo era totul previzibil de la bun început, așa că m-a luat somnul și cred că am salivat pe juma de sală. În altă ordine de idei, nu vreau să credeți că sunt genul ăla de amator de filme care consideră că un film e prost dacă nu are roboței care se transformă, împușcături, sânge, mațe. Am văzut Stalker de vreo trei ori și dacă nici Tarkovski n-are lungimi, atunci nimeni n-are. Nu am amintit Stalker doar de dragul de a apărea un hipster dubios care a văzut doar Stalker și se crede mare cinefil. După trei ore de Tarkovski, o săptămână încerci să deslușești ce Maica Rusie ai văzut. Și e un exercițiu intelectual bun, zic eu. După trei ore de Atlas, o săptămână te simți mai prost. Pentru că frații Wachowsky îți înghesuie atât de multă informație, încât orice explicație a celor văzute este imediat dată peste cap de nu știu ce altă bălărie, și, uite-așa, mai bine faci ecuații de gradul 4, decât să încerci să înțelegi pentru ce ai plătit 25 de lei.
Ce e Atlasul Norilor
Pe lângă faptul că e un film de trei ore la care nu poți dormi, Cloud Atlas este o compoziție muzicală a unuia dintre personajele principale, un opus magnum dacă vreți. Cu riscul de a părea prost, nu mi-am dat seama ce rol are simfonia respectivă. O adaptare a romanului omonim semnat de David Mitchell, ideea centrală din Atlasul Norilor este aceea că acțiunile unui individ sau ale unui grup de oameni dintr-o perioadă pot avea repercusiuni asupra acțiunilor altor oameni din alte ere și tot așa. Astfel, acțiunea filmului se desfășoară pe vreo șase planuri plus prezentul, narat de Tom Hanks. De pildă, dacă un avocat din secolul 19 n-ar fi contribuit decisiv la eliberarea negrilor de sub sclavie, în 2144 n-ar fi fost posibil ca un general de culoare să fie liderul unei Rezistențe împotriva unui guvern opresiv. De asemenea, este înaintată și ideea reincarnării sufletului. Pentru a întări ideea, fiecare personaj din cele şase perioade este jucat de același actor. Iar transformarea sufletului de la hain la îngeraș e cel mai bine evidențiată de personajele interpretate de Tom Hanks. Dacă, în secolul 19, acesta este un doctor criminal, care-și otrăvește pacienții pentru a le fura aurul, în viitorul post-apocaliptic acesta este salvatorul omenirii. Problema filmului nu sunt ideile astea din spate, ci execuția. Frații Wachowsky parcă s-au chinuit ca legătura dintre povești să fie cât mai vagă. Parcă privești şase piese de teatru, jucate excelent, la care te-ai duce doar ca să vezi actorii jucând, și nu pentru povestea propriu-zisă. Era să uit, filmul are trei ore.
