De data aceasta nu am mai ratat micul dejun. Ar fi fost și păcat! Sala în care se servea avea un iz antic, puternic oriental și ne-a făcut să fotografiem mai mult decât să mâncăm. Aici l-am reîntâlnit pe Mario, același datorită căruia am băut cea mai bună cafea din ultima lună pe feribotul dintre Baku și Turkmenbashi.
Pur și simplu l-am găsit la hotel, ca să vedeţi ce mică e lumea… Tot el a fost și ghidul care ne-a ajutat să descoperim Bukhara, aflată în imediată vecinătate a hotelului, pentru că da, ceea ce aseară părea să fie marginea orașului, astăzi aveam să descoperim că este inima veche a acestuia.
Ne-am pierdut iarăși pe străduțe, printre negustori și istorie la fiecare pas. Aveam să aflăm că minaretul din oraș l-a lăsat cu gura căscată inclusiv pe mărețul Genghis Khan, care a decis să-l lase în picioare, în rest distrugând tot orașul din temelii. Urmele trecerii lui Genghis Khan nu se văd aici, în schimb Maica Rusia și-a lăsat amprenta peste tot. Inclusiv negustorii vindeau, pe lângă bumbac și covoare, diverse haine militare, cu însemne sovietice.
Am reînceput goana după bucatele locale și am aterizat tot la o terasă comunistă, care servea bere, dar nu și sucuri și am savurat aceeași mâncare tradițională din toată zona – şaşlik. Am plătit din nou o notă de plată prea mare pentru serviciile oferite, ne-am înghesuit cu toții într-un Tico și am ajuns înapoi la hotel.
Am trezit-o pe Yurty și, după o ultima doză de wi-fi, am pornit la drum. Astăzi avem în plan să ajungem la Duşanbe, capitala Tadjikistanului. A urmat un alt drum, nu foarte lin pentru Yurty, pe care am “prins” și primul radar din Asia – având în vedere că ultimul fusese luat în Austria poate era și momentul! Iniţial, ne-am făcut că nu înțelegem despre ce este vorba, dar în momentul în care am văzut-o filmată pe Yurty rulând cu viteza amețitoare de 94 km/h – limita fiind de 70, ne-am “descurcat” și am plecat mai departe.
La Samarkand ne-am despărțit de Naren, care s-a îndreptat către Taşkent. Noi am urmat drumul către punctul de frontieră cel mai apropiat de Samarkand – Panjakent. Era deja noapte când am ajuns acolo, ne-au oprit niște militari care ne-au cerut actele și ne-au dat vestea proastă: “Pe aici nu se trece!”. Am protestat până ne-am plictisit! Nu s-au lăsat clintiți! Chiar nu se trecea! Ne-au spus că avem de făcut un mic ocol – 400 km. Un fleac, nu?
Am plecat plini de nervi către noua destinație – Sariasiya. Tot drumul ne-am întrebat dacă acolo punctul de frontieră o fi deschis și am avut timp berechet să ne punem întrebări, pentru că ne-a luat toată noaptea să străbatem acești 400 de km, drumul fiind groaznic.
Somn ușor tuturor, în România! Pentru noi, aici, a fost o noapte lungă şi albă…
Exclusiv online
