„Cu cât ajungi mai sus, cu atât cazi mai rău“ pare să fie una dintre temele principale ale noului film al regizorului Woody Allen, excelentul „Blue Jasmine“. Este povestea lui Jeanette (Cate Blanchett), fosta soție a lui Hal (Alec Baldwin), un milionar de carton care a intrat la zdup pentru niște inginerii financiare gen Cristian Sima și s-a sinucis în dizgrație. Ea a rămas fără bani și fără căsoiul imens în care-și făcea veacul, singura sa avere fiind Vuittoanele și rochiile scumpe fără de care nu poate să trăiască. La începutul filmului, ea se mută din buricul New York-ului într-o zonă săracă din San Francisco să locuiască cu Ginger, sora ei vitregă cu „gene mai proaste“ și iubiți mai țărănoi decât șarmantul și aparent sofisticatul Hal.
Povestea din „Blue Jasmine“ balează între trecut și prezent, contrastând viața amărâtă a lui Jeanette după ce a ajuns săracă cu luxul fals din timpul mariajului cu Hal. Aflăm, de exemplu, că personajul lui Cate Blanchett și-a schimbat numele în Jasmine pentru că sună mai a înalta societate și că aceasta l-a băgat pe soțul surorii ei într-o afacere păguboasă cu Hal, care a dus la un divorț nasol și năruirea oricăror vise de prosperitate ale lui Ginger.
Știu că totul pare foarte dramatic, dar trebuie să vă spun că am râs în hohote de-a lungul lui „Blue Jasmine“, satira lui Woody Allen fiind la mare înălțime. Scenele lui Alec Baldwin în rol de escroc care se dă mare om de afaceri filantrop sunt demențiale. De-asemenea, momentele în care Jasmine trebuie să o ardă cu prietenii golănași ai surorii ei, mai ales după ani de zile de petreceri cu bogătași superficiali din New York, sunt delicioase. Nu am putut să mă abțin de la un pic de Schadenfreude când o vedeam pe Jasmine, departe de prietenele ei plicticoase, dar cu pretenții de mari doamne, cum trebuie să se adapteze lângă țărănoii simpatici din gașca lui Ginger. Imaginați-vă o Dana Năstase la o bere într-o bodegă din Ferentari cu niște băiețași de cartier.
Merită menționat și iubitul lui Ginger, Chili, jucat de Bobby Cannavale (îl știți din serialul „Boardwalk Empire“), care este exact opusul lui Hal. E necioplit, zgomotos și iritant, dar are un suflet de aur și e un băiat cinstit. Un fel de Leonard Doroftei pe vremea când nu apărea așa des la televizor. Evident, Jasmine îl urăște și încearcă mai tot timpul s-o „salveze“ pe soră-sa de el. Până la urmă, Chili se dovedește a fi, în ciuda mediului în care trăiește, un om mai de caracter decât escrocul de Hal.
„Blue Jasmine“ nu este însă doar un film despre bogătași nasoi și săraci simpatici, ci e un studiu de personaj de-a dreptul fascinant. Fără să decadă într-o poveste cu accente politice binare, simple și stupide (oamenii bogați sunt răi, cei săraci sunt buni), filmul pare a fi mai degrabă despre parveniți cinici versus sufletiști cu ghinion în viață – Dinu Patriciu pus în față-n-față cu vecinul săritor și de treabă, dar anonim de la etajul trei. Indiferent că este de dreapta sau de stânga, trebuie să fii de acord că asta-i o situație care se întâlnește prea des în lume.
Cate Blanchett face un rol de zile mari (și de-un Oscar, dacă mă întrebați pe mine), fiind imaginea perfectă a nevestei-trofeu decăzute. O tânără cu potențial, Jasmine/Jeanette se complace în traiul luxos și gol de conținut uman pe care o capătă la căsătoria cu Hal și, când lucrurile se împut, se trezește incapabilă să facă altceva cu viața ei. Blanchett construiește un personaj multi-dimensional, uman, fără să cadă pradă tentației de a imita o simplă Monica Gabor de America.
„Blue Jasmine“ este un gen de dramedie care te face să râzi fără să apele la glume de WC și care reușește să-ți angajeze materia cenușie între hohotele de râs generate de situațiile sociale jenante care sunt prezentate pe ecranul de cinema.
