De ani buni în ziua de 1 Decembrie mă trezesc pe la 5 dimineaţa. Îmi pun şosetele groase împletite de mamaie, îmi fac un ceai de tei îndulcit cu miere, apoi, cu ochii cârpiţi de somn, dau drumul la televizor, să văd programul special de ziua românilor. Nu-mi amintesc vreun an în care să fi lipsit din grilă filmul Masca, şi mi-e greu să cred că mai râde cineva la el.
Cum anul ăsta a fost criză şi au lipsit tancurile care să zguduie de cu noapte casele din temelii, m-am trezit pe la 12. Am prins totuşi câteva momente din Răzvan şi Dani, aşa că m-am răzgândit şi mi-am dat seama că, în comparaţie cu glumele lor, Masca e chiar mai încântător decât la prima vizionare. M-am îngrijorat abia când am văzut că lipseşte Harry Potter, sper să nu se fi întâmplat ceva cu filmul, bieţii oameni mai au nevoie de el şi în anii următori.
Am vrut apoi să merg să cumpăr pâine, dar trotuarele erau blocate de puhoaiele care se întorceau de la defilare, agitând deasupra capetelor steguleţe şi purtând pe umeri copii mici, puţin nedumeriţi de toată agitaţia şi, mai ales, de înjurăturile fără nicio perdea la adresa clasei politice româneşti.
Am auzit tot felul de poveşti îngrozitoare cu bătrâne avariate serios în bătaia pentru fasolea sau sarmalele împărţite generos şi dezinteresat de unele primării din Bucureşti. Chiar şi un vecin, pe care l-am întrebat de ce-i lipsea o mânecă de la haină, mi-a răspuns că ăsta a fost preţul plătit pentru un pahar cu vin fiert şi o lingură de fasole cu ciolan. Avea totuşi satisfacţia că îşi lăsase adversarul cu un ochi vânăt şi colonul chiorăind de ciudă.
Deşi Arcul de Triumf a fost deschis pentru vizitatori, n-am vrut să mai merg doar ca să văd că România se vede de sus la fel de amărâtă cum se vede de jos.
Ziua părea că va trece leneşă şi ternă, ca o zi obişnuită de sâmbătă. Am deschis larg fereastra să intre în casă aerul de primăvară, neaşteptat pentru o zi de decembrie. În seara care cobora blând peste oraş, un bărbat înalt, cu barbă, cu ochii arzându-i de tristeţe, îmbrăcat cu o ie albă, purta pe străzi un tricolor imens, superb. Şi pentru clipa aia în care oamenii l-au întâmpinat cu un respect tăcut faţă de curajul lui răspicat de a nu-i fi fost ruşine că e român, mi-a dat o lacrimă.
Apoi vecinul de vizavi, care-şi spăla maşina pe trotuar, a strigat către nevastă-sa, prin geamul de la bucătărie lăsat deschis: „Fă, pune şi tu carnea pe grătar şi scoate vreo câţiva gogoşari, că mi-e o foame de mor”, şi s-a dus dracului toată emoţia.
Urmează alegerile, vom vota, ca de obicei, pentru o viaţă mai bună, adânc emoţionaţi. De grija dacă, mândri că suntem români, vom ajunge prin luptă la fasolea cu cârnaţi.
