E necesar un surplus de materie cenușie moartă pentru a-ți imagina că poți îngrădi libertatea de exprimare. N-au reușit nici tovarășii ăia cu bombe pe ei. Simbolul succesului la capitolul respectiv îl are vârful Coreei de Nord, dar tare am impresia că acolo această libertate s-ar limita oricum la a spune: "mi-e foame".
Deci excepția nu face subiectul unei reguli validate istoric. Am dreptul să îmi mint șeful când mă întreabă dacă am băut în timpul programului, iar el are dreptul de a mă trimite acasă cu preaviz și dreptul de a trece cu vederea. Îmi poate bate obrazul desigur, e tot un drept și ăsta. Vecinii mei ai dreptul să-mi numere musafirii și să discute despre ce cred ei că se întâmplă la mine acasă. Au dreptul să mă salute sau nu.
Cum ar fi o lege care să ne oblige să dăm "Bună ziua" sau una care să ne oblige să dăm locul pensionarilor? Presupun eu din bun simț că legea defăimării vrea să oprească minciunile. Adică nu mai sunt liber să spun pe internet că vecinul meu s-a făcut mangă și a adormit la intersecția cu Popa Soare, deși el era acasă la ora aia. Eu știu de la mama că e rușine să minți, n-am s-o fac. Nici o lege nu va opri un om cu o moralitatea precară, vezi idioții care au propus și aprobat mizeria.
Umbla o drăcie pe internet, o tanti cu o pancardă pe care scria în engleză că jurnalismul înseamnă să tipărești ceva ce altcineva nu vrea tipărit, altfel e numai PR. Voi fi de acord cu inepții emanate de niște ignoranți atesticulari și orgolii fragile în ziua în care voi putea scrie articole despre afacerile grele al unor interlopi, fără teama de a-mi pierde niște degete. Cât timp nu ești în stare să-mi asiguri libertatea de exprimare n-ai nici o șansă de a o îngrădi. Cât timp nu-i ilegal să fluieri după femei pe stradă, n-am să încetez să fluier după gândaci.
Citește și:
