Când aud de cultură, unora le vine să scoată pistolul, altora le vine să scoată best-seller-uri. Din această ultimă categorie face parte și scriitorul Igor Bergler. El a făcut ce-a făcut și a scris o carte, „Biblia pierdută”, care fie a fost ridicată în slăvi, fie a fost criticată vehement, dar n-a lăsat pe nimeni indiferent și, în concluzie, toți au cumpărat-o. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Așa că, având în spate peste saizeci de mii de exemplare – vândute!, vorba profului din Filantropica -, Igor Bergler poate sta acum de vorbă cu ăia care încă se antrenează pentru asta, de exemplu cu noi. Ceea ce, om cumsecade, domnul Igor chiar a făcut.
Ăsta da curaj: să scoți o carte semnându-te Igor Bergler, într-o țară unde lumea nu-i suferă pe ruși. Nu puteați să vă luați un pseudonim, eu știu, Ion Iliescu, de pildă?
Nu e pseudonim, e chiar numele meu real. Iar Igor, chiar dacă astazi e un nume rusesc, la origini e nordic. Vine de la RIGR, un zeu minor, cam dus cu capul. Cititorii pot să răsufle ușurați: nu sunt rus! Iar pseudonim cu „escu” la sfârșit nu îmi trebuia, deoarece cartea e făcută să fie vândută mai ales în afară. Chiar am un bun amic, cu nume românesc, care moare de ciudă, zicând că un nume de scriitor de thrillere mai potrivit ca al meu n-aș fi găsit nici dacă mi l-aș fi ales eu. Dar, dacă ar fi fost să îmi aleg totuși unul, aici ați intuit exact- aș fi ales Ion Iliescu, doar că i-aș fi zis, din snobism, Iliesco.
Cartea conține multe informații interesante și denotă că știți mai multe decât spuneți. Recunoașteți clar în fața cititorilor: sunteți mason sau iluminat?
În „Pendulul lui Foucault”, Umberto Eco susține așa: un cavaler rozacrucian nu poate recunoaște că e rozacrucian.Toți cei ce recunosc, nu sunt. Pe cale de consecință, cei care nu recunosc sunt! Cei inteligenți vor înțelege!
Spuneți că ați scris „programatic”, pentru a realiza primul best-seller din România. Cum ați reușit asta, că lui Mircea Cărtărescu până la „De ce iubim femeile” nu i-a ieșit niciun best-seller, poate-i dați și lui un sfat?
Nu dau sfaturi! Oricum, nu pe gratis. Eu sunt un om de marketing și succesul acestei cărți a început cu o campanie uriașă de marketing. Iar în domeniul ăsta, sfaturile costă. Așa că oricine ar fi, Cărtărescu sau orice alt scriitor, dacă plătește, primește. Oricum, dacă eram într-o țară normală, dupa succesul acestei cărți, editurile ar fi trebuit să fie buluc la ușa agenției mele. Câte credeți că au venit? Asta spune multe despre înapoierea editurilor din România și despre felul în care sunt conduse.
În zilele noastre cât la sută din succesul unei cărți se datorează talentului și cât marketingului?
Marketingul vinde orice. E povestea aia cu cea mai frumoasă fată din sat, care a rămas nemăritată. A murit taică-său și au venit sătenii la înmormântare. Fata era acum o babă. Dar pe pereți atârnau fotografii cu o frumusețe răpitoare. Când lumea a întrebat cine e în poze, femeia a răspuns că ea. Așa că, dacă ai ceva extraordinar, dar nu îl scoți în lume, n-o să știe nimeni că există. Acum și reversul. A luat o fată aranjată și plastifiată toată, iar în prima dimineață în care s-a trezit lânga ea, s-a îngrozit. Prea târziu!
Unii vă acuză că ați cam dat copy/paste după romanele lui Dan Brown, de la firul epic la stil. Eu mă gândeam că v-ați inspirat din Umberto Eco. Până la urmă din cine v-ați inspirat?
Aici e o chestie complicată. Cei care mă acuză de plagiat n-au citit cartea. Povestea cu plagiatul a apărut pe un blog cvasinecunoscut, care avea câțiva cititori. Autorul acelui blog știa însă un lucru: kitschul comunicațional parazitează pe valori consacrate. Deci, dacă scria despre această carte, automat căutările referitoare la ea, pe Internet, ar fi trimis și la obscurul lui blog, ceea ce s-a și întâmplat. Lăsând la o parte că se vede de la o poștă că e o chestiune personală la mijloc, acuzația e dincolo de ridicol. Să vedem. Sunt în joc două tipuri de precarități. Una de ordin cultural, alta de ordin intelectual. Prima ar putea fi exemplificată cam așa- e și în carte. Ai în față un text, dar nu înțelegi nimic din el pentru că e într-o altă limbă. Știi literele adică, pentru că sunt la fel și în limba ta, dar nu înțelegi nimic din text. Asta e pentru că nu știi codul limbii cu pricina. Da, începutul structurii e din Dan Brown. Autoarea comentariului a recunoscut literele. Dar nu a înțeles textul. Ar fi putut să citească analiza marelui critic Pavel Sușară. Această structură browniană e folosită în cheie ironic-parodică. Dacă cititoarea ar fi fost un pic mai cultivată, ar fi văzut că nu numai Dan Brown, ci și Dumas, Kafka, Eco si Joyce, Dali și Byron – lista e foarte lungă – sunt parodiați, citați, luați în răspar. Cititoarei care vorbește aberant despre „copy-paste” îi lipsește, pur si simplu, codul, adică minima informație culturală. Cea de-a doua precaritate e de ordin intelectual. Aici ar fi situația unui text în care înțelegi toate cuvintele, dar nu pricepi textul. Asta e mai grav. Prima e reparabilă prin educație, a doua nu prea. Cea care a scris chestia aia nu a înțeles nimic! Oricum, e o chestie recurentă pe blogul ăla. Mi-am aruncat un ochi, pentru că trebuie să întelegi care e resortul pentru care unii scriu porcării despre tine. Mi-au mai picat ochii pe o recenzie. Pentru ultimul roman al lui Eco. Și acolo, confuzia e totală. Așa ca ceea ce am spus mai înainte nu se aplică numai pentru cartea mea. Dar spune, din păcate, totul despre cel ce-și dă cu părerea.
E plin netul de dacomani și dacofili și dumneavoastră scrieți de Vlad Țepeș. Păi ce patriot mai sunteți?
Asta mă întreb și eu! I-ați uitat totuși pe dacopați. Or, abia asta e formă supremă, clinică, a fenomenului. Acum are și variațiuni. Aici s-a născut civilizația lumii. Am fost creștini cu două mii de ani înainte de Christos. Iar ultima și cea mai tare vine de la inegalabilul Funar – care zice că Einstein a furat teoria relativității de la Eminescu. Asta ca să înțelegem mai bine cine sunt debilii care ne-au hotărât destinele în ultimii 25 de ani.
Cum v-ați documentat pentru carte? Ați mers pe urmele lui Țepeș?
Am fost și pe urmele lui Vlad Țepeș, am mers însă și prin multe biblioteci, nu doar în România, ci și pe afară, oriunde am putut avea acces la documente. Din păcate sunt foarte puține documente la prima mână despre acest personaj. Sunt multe goluri care trebuie umplute și eu am încercat să le umplu, prin logică ficțională, o altfel de logică decât cea istorică. Care e, în absența celeilalte, la fel de legitimă.
Alegerea personajului Vlad Țepeș s-a făcut pentru că e celebru ca Dracula sau pentru că e la modă – vezi temuta „patrulă a lui Vlad Țepeș”?
Eu nu știu cine e patrula asta, dar, în orice caz, mă bucur că are și Vlad Țepeș o patrulă a lui. Tot ce le sugerez membrilor săi e să citească „Biblia pierdută” și să ia niște elemente de acolo, ca să fie mai autentici. De ce l-am ales pe Țepeș? Cum pe Iisus l-a luat Dan Brown, m-am gândit așa: cine e cel mai celebru personaj ficțional din istorie? Sunt, de fapt, două: Sherlock Holmes și Dracula. Dracula era al nostru și deci cine putea să scrie mai bine despre acest personaj decât un român, care a trăit la umbra castelului lui? Asta da marketing punch!
Dacă s-ar ecraniza cartea la Hollywood, pe cine ați vedea în rolurile principale?
Nu știu. Tom Hanks e dat deja, e la dușmanul de clasă american, deci nu poate să fie tot el și personajul principal din cartea mea. Ar fi un cumul de funcții. Dar cine știe, poate că o să scriu cu Dan Brown o carte la patru mâini, după modelul Ilf și Petrov – Evgheni Brown și Ilia Bergler. Și îi facem pe cei doi să se întâlnească. Robert Langdon versus Charles Baker. Un fel de Sherlock versus Moriarty.
Pe când un best-seller inspirat din România actuală – nu de alta, dar conducătorii de azi sunt mai tari la țepe chiar și decât Vlad Țepeș?
Niciodată. Este nevoie de o anumită distanță istorică să înțelegi ce s-a întâmplat, de fapt, într-o anumită perioadă. Mai puțin pentru ce se întâmplă în România acum. Aici e totul clar. Mecanismele catastrofei sunt transparente. Trebuie doar să citești câteva numere din Cațavencu și ai ințeles tot. Nu vă pot face concurență! Iar, pe de altă parte, perioada contemporană nu mă atrage deloc. Doar dacă aș vrea să scriu o o istorie a prostiei și a imposturii. Dar ar lipsi cu desăvârșire suspansul. Prea previzibil! Am în pregătire o carte despre perioada comunistă, dar va fi cu totul altceva. Urmeaza prequelul la „Biblia pierduta”, „Ultimul secret al lui Lincoln”. Promit că e și mai bună și mai spectaculoasă decât prima!
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 4 (1203) – 21 martie-3 aprilie 2016
