După kazahstanezi și austrieci, este rândul dictatorilor de pretutindeni să fie luați în tărbacă de acidul Sacha Baron Cohen. Iar dacă Ceaușescu ar fi văzut filmul, cu siguranță că ar fi avut un nou motiv de inspirație.
Într-unul din aforismele lui, Cioran spunea că atunci când oamenii își pierd umorul nu mai există absolut nicio speranță. Este, evident, și cazul dictatorilor din toate timpurile și de pe toate meridianele; când orice fărâmă de autoironie dispare, oamenii puternici pierd, la rândul lor, orice simț al măsurii, crezând că le pot pretinde supușilor totul: să construiască statui placate cu aur, ca în orice Turkmenistan care se respectă, să-i urască pe evrei, ca știm noi unde, sau să fabrice rachete nucleare cu vârful rotund, cum se întâmplă în filmul Dictatorul.
În „Dictatorul“, românii sunt contabili senili
Povestea filmului e previzibilă chiar și numai privind afișul: Baron Cohen îl întruchipează pe Aladeen, liderul Wadiyei, o țară fictivă din Orientul Mijlociu, unde firește că omul se dedă la cea mai absurdă și mai lipsită de logică guvernare posibilă. În clipa când puterile occidentale îl amenință cu represalii pentru că nu vrea să le prezinte stadiul cercetărilor nucleare însă, filmul intră pe structura clasică a quid pro quo-ului: sosia lui Aladeen, un mulgător de capre din deșert, analfabet, este trimis în locul lui să cuvânteze la ONU de către gărzile de corp subversive, care se pregătesc să-l înlăture pe adevăratul Aladeen de la putere. Iar de aici povestea marchează puncte importante, pentru că, ajuns un biet muritor de rând în New Yorkul contemporan, sinistrul dictator este nevoit să facă față celor mai umilitoare situații, de care statutul de prinț al deșertului îl protejase cu brio până la acel moment. Ocazie cu care avem parte, firește, de șarja obișnuită de atacuri la adresa tuturor stereotipurilor rasiale și comportamentale posibile: negri, evrei, chinezi, poponari, lesbiene, ba chiar și români, care sunt văzuți ca niște contabili senili.
Un film ca o șaormă făcută de mântuială
Deși pare o desfășurare de forțe, Dictatorul nu confirmă decât la nivel de scenografie și costume. Așa se face că majoritatea poantelor sunt mult mai slabe decât în precedentele filme ale lui Cohen, povestea scârțâie în nenumărate locuri, jocul este mai rudimentar, cât despre film ca întreg, poate fi comparat cu o șaormă cu prea puțină carne și zero condimente.
Nu e mai puțin adevărat că, în ciuda acestor neajunsuri, reușește totuși să transmită ideea că democrația e preferabilă regimurilor autoritare, chiar și numai pentru faptul că îți oferă posibilitatea de a te îndrăgosti de o americancă haioasă, fie ea și cu mult păr la subraț. Numai că și acest mesaj se anulează, din păcate, în momentul când Dictatorul, reajuns la putere, află că tânăra lui iubită este evreică. Cât despre noi, spectatorii români, ce să mai zicem. Rămânem cu așa-zisa mulțumire a provincialului obidit care, după douăzeci și ceva de ani de structuri nord-atlantice, ajunge să fie portretizat măcar ca un contabil și nu ca un cerșetor. Avea dreptate Brucan, nu glumă!
