Într-o perioadă în care libertatea de exprimare este pusă sub semnul întrebării mai ceva ca sexualitatea lui Bote, ultimul film al lui Jafar Panahi este obligatoriu. Aviz colegilor de breaslă din România
Dacă aș fi fost Murphy sau una din legile lui aș fi venit cu următorul edict: cu cât este mai cretin un regim, cu atât mai mare va fi marginalizarea indivizilor săi valoroși. Este cazul cineastului iranian Jafar Panahi, care nu mai el știe ce n-a făcut pentru cinematografia din țara lui. Că de centrat, pasat, făcut braziliene și dat tot el cu capul a făcut. Iar recompensa? Cenzură pe (aproape) fiecare film, șicane, căcaturi și, punct culminant, aruncarea la zdup a bietului om în anul 2010. Care, deși a coalizat nume gigantice ale industriei mondiale de film, de la Steven Spielberg la frații Dardenne, desigur că nu le-a clintit bărbile siniștrilor de la Teheran nici măcar cu un milimetru.
Panahi – regizorul care nu va fi niciodată Năstase
Și totuși este foarte posibil să existe o specie de oameni al căror destin tocmai ăsta să fie: lupta cu niște regimuri a căror opoziție de o natură mai bolovănoasă decât cataroiul lui Sisif să rezulte în niște perle precum filmele lui Panahi. Cât despre „This is not a film” (2011), stai și te întrebi ce e mai uluitor: filmul în sine sau povestea din jurul lui, așa cum se întâmplă, de multe ori, cu produsele artistice atât de controversate. Vă las să judecați singuri: filmul este realizat (în cadre lungi, à la Cristi Puiu) cu un DSLR și un iPhone, în timp ce regizorul se afla sub arest la domiciliu, beneficiind de sprijinul (secret) al unui coleg operator. În film nu se întâmplă nimic și totuși foarte mult, în sensul că, neputând ieși din casă, Panahi se apucă să-și povestească scenariul – proaspăt rejectat de cenzură – în fața camerei, folosindu-se de obiectele din locuința personală. Atenție însă, o face cu atâta umor și candoare, e atât de uman și de haios în demersul lui asistat de animalul de casă reprezentat de iguana Igi, încât pare mai degrabă un înger tipicar coborât din ceruri să facă rezistență antitotalitară. Nici n-ai zice că asupra lui planează un verdict de 6 ani pușcărie + alţi 20 de interdicție de a mai face cinema. Ceea ce ne poate conduce automat la o a doua lege a lui Murphy, conform căreia orice regizor mai bun ca Adrian Năstase ia mai mulți ani de pârnaie.
Vrem, nu vrem, Magritte e încă tătic
Fără să povestesc prea mult, am să mai adaug că filmul a fost scos din casa omului nostru și, implicit, din țară pe un USB ascuns într-o prăjitură, formă în care, de altfel, a și ajuns la Cannes. Altfel, trimiterile culturale sunt absolut demențiale, de la scenariul filmului în film inspirat de Cehov, trecând prin decorul în stil Dogville, al lui Lars von Trier, și ajungând la titlul inspirat din celebrul tablou al lui Magritte. Ceea ce nu înseamnă, firește, că privim un film suprarealist, ci că Jafar Panahi ne oferă un comentariu fin la adresa „trădării imaginilor”, recontextualizată aici în cheie cinematografică și privită, paradoxal, ca singura mărturie posibilă în asemenea condiții. Cât despre alte considerații la adresa artei sale, exprimate prin replica „de ce să mai faci un film dacă poți să-l povestești”, este evident că acest mare artist iranian se adresează celor pentru care critica cinematografică nu e doar o floare la butonieră, ci un mod cât se poate de practic de a-ți exersa mușchii creierului.
