Într-un sat arăbesc à la Clejani, ars de soare și sărăcie cum e tot sudul României, nu e apă. În sensul că nu e apă de la robinet, că altfel ea vine printr-un izvor de unde se duc femeile și-o iau cu niște găleți pe care le cară-n spate. Dar asta creează probleme, pentru că femeile transportă lichidu’ vieții pe un traseu periculos, cam cum mergea Fefeleaga în drumu’ ei sisific cu mârțoaga prin munții stâncoși ai României. E, și aici intervine problema, că ele nu vor să se mai expună la așa corvoadă nasoală și se gândesc să-i trimită pe bărbați în locu’ lor. Da’ ce te faci, că ăia stau și beau bere și fumează narghilea de mii de ani și nu se face să le întrerupi ditai tradiția. Deși, dacă mă-ntrebau pe mine, îi trimiteam direct la Izvoru minciunilor de la Dorna și rezolvam problema.
Așa stand premisa filmului, zici că te-ai scos, că e chiar mișto, mai ales că pe ecran apare actrița principală Leila Bekhti, o femeie atât de frumoasă, că rămâi blocat. Care Leila (așa o cheamă și-n film) e, de fapt, capul tuturor răutăților, pentru că în momentul în care își dă seama că bărbații nu vor mișca un deget să le tragă apă curentă, pune de-o grevă. Și nu orice grevă, nene, este chiar greva a mai nasoală care-l poate paște pe un bărbat, adică greva futaiului. Bine, pentru asta trebuie să le convingă și pe celelalte femei din sat să nu cadă la așternut, lucru care se dovedește destul de dificil, ele fiind altminteri niște țărănci care nu știe carte și vrea să aibă parte numa’ de zgudu-zgudu pe covorașu’ din dormitor.
Cu greu însă, beneficiind de ajutorul unei mame Dolores locale cu față de vrăjitoare, dar luptând în același timp împotriva soacră-sii care o urăște de moarte, Leila reușește să le convingă. Și să te ferești atunci, nenică, de hormonu’ răsculat în bărbatu’ arab, care și numa de la așa ceva și e-n stare să plece la războiu’ sfânt împotriva creștinului, dar și al primăriei care nu-și mișcă târtița de-atâția ani să le tragă canalizare și corent. În loc de asta însă, arăbetele nimic. El tot îi dă cu tradiția, cu imamu’ care zice că legea, că de ce să schimbăm, că lucrurile erau mișto și pân-acuma. La care treaba se complică, că de stătuți ce sunt câțiva mustăcioși din-ăștia încep să-și bată nevestele, să dea cu ele de pământ. Leila însă, din fericire, e căsătorită cu învățătoru’ satului, care de liberal ce e crede în ea și-o protejează.
Una peste alta însă, Radu Mihăileanu eșuează în această luptă a femeii arabe cu ultraconservatorismul societății în care trăiește, pentru simplul fapt că și-a pierdut mâna. Astfel, scenariul demonstrează o lipsă curioasă de atenție pentru detaliu aproape de la cap la coadă, în special în ce privește coeziunea acestor femei în lupta lor pentru emancipare, care este fușerită și, din acest motiv, necredibilă. Nu mai vorbesc aici de prima dragoste a Leilei, jurnalistul specialist în botanică, care ar trebui chipurile să semene zâzanie între ea și bărbat-su încă de la prima apariție în sat, dar care este atât de unidimensional în dragostea lui pentru insecte, încât pare adus din condei doar că să avem un triunghi amoros à la 1001 de nopți.
Păcat. Păcat, pentru că premisa este excelentă, metafora dragostei femeiești ca izvor al vieții, asemenea, a apei ca element indispensabil pentru evoluție ca și femeia pentru comunitate, toate astea sunt bune și frumoase, dar Mihăileanu nu mai e același regizor care a făcut Trenul vieții sau Va, vis et deviens. E grăbit, prea fermecat de exotismul locurilor unde-a filmat, de muzica (altminteri frumoasă) pe care-o cântă femeile din sat și cam atât. Păcat, încă o dată, pentru un demers atât de necesar într-o zonă și o cultură care au nevoie de discursul lui emancipator și eliberator ca de apă. Doar că ceva mai bine închegat și, îmi pare rău s-o spun, mai bine scris.
