Debutul lui Gabriel Achim este un film reușit, dar neinteligibil despre protecția muncii în comunism. Sau despre Duckadam. Sau despre Cernobîl și cuțite. Sau despre toate astea la un loc, cine poate ști?
Aș vrea să încep prin a-mi cere scuze că am rebotezat al optsutelea lungmetraj românesc despre comunism. Am făcut asta din două motive: unu, pentru că mi-e imposibil să înțeleg, să scriu sau să pronunț acel nume, și doi, dintr-un spirit de frondă față de însuși Achim, care refuză să explice ce înseamnă Adalbert – na, poftim, că am reușit – de la început și până la sfârșitul filmului. Care altminteri nici nu e prost, dar, înainte de a vorbi despre povestea propriu-zisă, aș vrea să continui prin a remarca strategia excelentă de promovare a filmului: datorită unei campanii susținute pe care e imposibil să n-o fi remarcat și dumneavoastră prin București (celebrele afișe cu pozele actorilor și poezioarele de genul „râu, rățușcă, rămurică toți din film puteau să zică”), la proiecția de sâmbătă (!!) în sală se mai afla un singur (!!) spectator în afară de mine. Asta după ce, cu trei săptămâni înainte, aceluiași film i se stricase aparatul de proiecție la MȚR. Felicitări producătorilor, probabil că-n ritmul ăsta își vor recupera banii în 5.000 de ani, dar, pe de altă parte, cine-ți mai oferă atâta confort să râgâi în sală și să nu te-audă nimeni?
Protecția muncii face filmul de comandăă
Acțiunea, pentru cei care încă se întreabă hamletian dacă să vadă sau nu filmul, nefiind convinși de restul cronicilor, se desfășoară, în mare, la modul următor: în 1986, la o zi după uluitorul succes al Stelei lui Duckadam și Lăcătuș în fața Barcelonei, Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu), muncitor la protecția muncii în cadrul unei întreprinderi strungărești, își ia în brațe videoul VHS proprietate personală a nevesti-sii, pe care a înregistrat finala și, în ciuda unui vis premonitoriu (despre care nu aflăm aproape nimic), îl încarcă în geantă și se duce la întreprindere să revadă meciul împreună cu șeful lui. Am zis în mare pentru că, deși pare complicat, lucrurile sunt chiar și mai complicate de-atât. Așa se face că, simultan, se împlinesc 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, iar întreprinderea cu pricina trebuie să pregătească niscai spectacol omagial, la care, ce să vezi, însuși Ploscaru va prezenta nu unu, ci două filme făcute de el, primul mai artisticoid așa, din care aflăm primejdiile folosirii unei pile cu mânerul crăpat, și altul, documentar pe bune, fără figuri, despre o colegă de întreprindere (amanta lui Ploscaru) care, din cauza acestei lipse de protecție la locul de muncă ce guvernează cumva filmul, și-a pierdut un ochi și a căpătat în schimb unul de David Bowie.
Film în film în film în film, da’ degeaba
Ce nu spun totuși celelalte cronici este că Visul lui Robert este aproape un film în film – în film. Asta înseamnă, practic, că dacă-l considerăm pe cel cu pila crăpată prezentat de Ploscaru la festivitatea de premiere ca fiind o trimitere la visul lui premonitoriu, cel care urmează și în care – atenție! – odată lumea revenită la strungul întreprinderii, unde la început însuși Ploscaru își rugase un coleg să-i facă câteva modele de cuțite pe sub mână, dar unde acum respectivul tocmai și-a retezat mâinile în mărețul strung, drept care este nevoie să se facă o reconstituire și, în care film deci, odată pornită reconstituirea, noua mână retezată imprimată pe pelicula din peliculă va fi chiar cea a lui Ploscaru, dacă considerăm deci acest al treilea film un răspuns la filmul premonitoriu, atunci avem o premieră pentru cinematografie. E mai complicat decât egipteana veche, știu, dar astfel, ni se dă de înțeles, se închide cercul neexplicat al visului acestui Adalbert, sau Robert cum l-o chema, iar noi, singurii doi spectatori din sală, ne întrebăm totuși de ce n-a putut să fie Gabriel Achim un picuț mai clar și care e, de fapt, tema filmului – lipsa de protecție a muncii sau destinul cuțitar? Pentru că – trebuie să remarc – un punct în care eșuează pelicula (altminteri foarte gigea pe alocuri și bine jucată) este acela în care regizorul își umple mâinile cu laitmotive (cuțite, pățanii cu Cernobîl, Duckadam sau pilde biblice) ca un copil cu jucăriile lui și le aruncă în poveste, sperând că, odată prinse în vârtejul filmului sau în capul spectatorului, acestea vor face, cumva, sens. Ei bine, nu fac, chiar deloc. Și e mare păcat.
