HomePoliticGuvernVlad Alexandrescu, intelectual rasat, fost tehnocrat la Cultură: ”Fără...

Vlad Alexandrescu, intelectual rasat, fost tehnocrat la Cultură: ”Fără curaj nu se poate face nimic!”

A fost ministru al Culturii în Guvernul de tehnocrați. A împărtășit soarta altor colegi și a fost remaniat după scandalul de la Operă. Unii consideră că în timpul ministeriatului lui s-au demarat câteva proiecte importante pentru cultura română, alții consideră că nu a făcut nimic. Acesta este riscul implicării în politică, ești supus judecății societății. Cum vede acest lucru Vlad Alexandrescu, ne spune chiar el.

 Ați crescut într-o familie de intelectuali rafinați, într-un mediu cultural efervescent. Știați din familie ce înseamnă libertatea? Cum simțeați, prin contrast, constrângerile de afară, ale regimului comunist?

Da, clar, din familie învățasem contrastul dintre public și privat, dintre ce puteam vorbi în afara casei și ce vorbeam în casă și cu prietenii. Cultura mi se părea un soi de refugiu al ideilor, o casă a Europei și a lumii libere, era un mod de a mă gândi pe mine însumi într-o lume autentică a valorilor. Dar libertatea nu pot spune că știam ce este… Îmi amintesc că, preîntâmpinând potențiale momente de obnubilare create de îndoctrinare, mama îmi explica dimensiunile farsei ideologice și ale propagandei de mucava în care trăia o țară întreagă. Erau mulți prieteni ai familiei, chiar rude apropiate care plecaseră din țară, "alegând libertatea". Asta era sinonim cu a pierde tot ce aveai aici, și a-ți reface existența în altă parte. Pornind de la nimic și de la ce erai tu, de fapt. Apoi, cândva către mijlocul anilor '80, tatăl meu a scris pe o bucată de hârtie și a atârnat pe unul dintre rafturile bibliotecii versurile unui cântec popular german:

Die Gedanken sind frei
Wer kann sie erraten?
Sie rauschen vorbei
Wie nächtliche Schatten.
Kein Mensch kann sie wissen,
Kein Jäger sie schießen;
Es bleibet dabei,
Die Gedanken sind frei.

Versurile și melodia astea, culese de Achim von Arnim și Clemens Brentano în antologia Des Knaben Wunderhorn (1808), însemnaseră ceva în anii 1940, în rezistența împotriva lui Hitler, și ele fuseseră cântate în semn de protest în închisorile germane. Am înțeles atunci că și la noi publicul era pe cale să invadeze privatul și că lumea valorilor era fizic amenințată.

Ați visat pentru o clipă că acest regim se va termina?

Nu știu ce să zic, dar nu credeam că este posibil. M-am născut fix în anul în care Ceaușescu venise la putere. Ce văzusem în jurul meu era doar cultul personalității și discursul deșănțat triumfalist al politrucilor. Oare România nu avusese ani de prosperitate economică înainte de cel de-al Doilea Război Mondial? Pluralismul fusese posibil, nu-i așa? Dar eram conștient că toată elita politică pierise în închisori sau fusese ostracizată (bunicul meu din partea tatălui fusese ministru liberal). Tăvălugul ideologiei comuniste măturase absolut totul în cale și nu mi se părea posibil să se refacă de la firul ierbii o societate în același timp democratică și meritocratică. Ce e curios însă e că aveam încredere în cercetarea științifică, al cărei model îl vedeam întrupat de tatăl meu, atât în fascinantul Institut de Arheologie din București (îmi amintesc clădirea din str. Nicolae Iorga, cedată mai târziu Administrației Vămilor, care era un vis: într-o arhitectură Belle Époque vedeam mese întregi pe care era întinsă ceramică greacă, carnete și relevee de săpături), cât și pe șantierul arheologic de la Histria, unde mi-am petrecut ani de-a rândul câte o lună din vacanța de vară. Acolo mai veneau arheologi străini, tolerați printre ochiurile plasei securistice comuniste, și învățam ce înseamnă o comunitate științifică internațională.

Care v-au fost speranțele când regimul a căzut?

Momentul epocal pentru mine a fost când, în faimoasa dimineață de 21 decembrie 1989, eram în primele grupuri care se strângeau în Piața Romană și în jurul meu s-a strigat "Jos Ceaușescu!" și "Jos comunismul!". A fost acel strigăt care venea din privat și s-a auzit pentru prima dată în public. Eram dezorientat. Tatălui meu, care era lângă mine, i s-a făcut rău de emoție. Aștepta asta de la manifestația de ziua Regelui din 8 noiembrie 1945. A fost ca două lumi care în sfârșit s-au lipit. Am simțit atunci că limbajul și-a recăpătat o dimensiune pe care o credeam pierdută: autenticitatea. Speranțele s-au născut apoi de la sine. După Crăciun s-a anunțat reconstrucția partidelor politice istorice. În martie 1990, a apărut Proclamația de la Timișoara. A început Piața Universității. Ne îndreptam către un ideal civic și democratic. Am mai avut acest sentiment de atunci, în marile manifestații de după Revoluție, la Roșia Montană, apoi la cele din noiembrie 2015.

Ați crescut în spiritul sentimentului că în România se poate si altfel. Mai aveți acest sentiment?

Da. El mi-a fost întărit și confirmat de reacția extraordinară a societății civile la marile jafuri care au amenințat România. Faptul că populația orașelor importante a ieșit în stradă în momente cruciale și a manifestat cu hotărâre zdruncinând din temelii o administrație bolnavă și coruptă este un lucru care mi-a arătat că sunt destui oameni în România care nu suportă conformismul și slugărnicia, că ei nu se vor resemna și că își doresc cu adevărat reforme în adâncime. Au fost mai multe asemenea momente în ultimii cinci ani, iar acest lucru mă face optimist.

Spuneați undeva că v-a marcat un lucru spus de un prieten al tatălui: “Vlad, mi-e teamă că tot ce ați trăit voi a fost inutil. Trebuie să o luați de la capăt acum”. Am reușit să o luăm de la capăt? Am înțeles și ne-am asumat acest lucru? Sau, pentru noi, capătul este din patru în patru ani sau chiar mai puțin?

Un prieten al tatălui meu, francez, mi-a spus asta în 1990, referindu-se la toată experiența poporului român din perioada comunistă. Din păcate, cred astăzi că a avut dreptate, în ceea ce privește dimensiunea civică și democratică a vieții publice din România. Oare nu cumva cei 50 de ani de comunism au fost ca o boală care a cuprins societatea românească în profunzime? Chiar dacă oamenii cultivați au putut supraviețui intelectual și cultura românească a cunoscut evenimente importante, totuși credibilitatea cetății în ansamblu a fost undeva la cota zero. Cred că, așa cum scria Aristotel, o societate guvernată de o tiranie iese complet în afara politicului ca dimensiune fundamentală a umanului.  

Pe de altă parte, dincolo de începutul acela din decembrie 1989 la care mă raportez mereu ca la un moment fondator, oare putem cu adevărat să luăm ceva de la capăt? Decembrie 1989 a fost el însuși un episod obscur. În lunile următoare, mineriadele, conflictul de la Târgu Mureș, alegerile din 20 mai 1990, n-au adus și ele tot atâtea întrebări? Dincolo de linia narativă, există mereu un basso continuo, iar această continuitate trebuie chestionată la rândul ei. Nu o putem înțelege altfel decât luminând traumele trecutului și acceptându-le, asumând situația în care ne aflăm. Există o parte bună a luatului de la capăt.

Se tot discută despre implicarea intelectualului român, a profesionistului de calibru în viața politică, instituții ale statului etc. Unii condamnă neimplicarea, alții cârcotesc spunând, simplist, desigur,”ce-i trebuia să se implice, oricum nu poate schimba nimic”. Cum comentați acest lucru din postura profesionistului care s-a implicat?

Cred că un intelectual nu trebuie să-și facă o reputație pe seama instituției pe care o conduce. Când vorbim despre implicare, vorbim despre oameni care și-au câștigat o notorietate în meseria lor, care au eventual o anvergură internațională și care nu așteaptă o recunoaștere de pe urma unei poziții vremelnice. În caz contrar, nu vorbim despre implicare, ci despre carierism. Este important ca un ministru să dea strălucire ministerului pe care îl conduce și nu să se hrănească din faptul că, vemelnic, conduce un minister. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă ministrul înțelege că încarnează, în persoana lui, așteptările oamenilor din sectorul pe care îl slujește, inclusiv ale celor din administrația pe care o conduce, dar că ea, administrația, face posibilă, prin munca ei, afirmarea identității lui, a buchetului de idei și de proiecte cu care el devine vizibil. Dar un intelectual trebuie să vadă mai departe, să aibă curaj, trebuie să treacă de logica instituțională, pur administrativă. Este o legătură foarte fină între echipa unui minister și ministru. Ea se bazează pe respect reciproc, dar și pe un leadership pe care oamenii din minister în chip ideal i-l recunosc ministrului. Această recunoaștere nu poate fi forțată de nimeni, ea se întâmplă sau nu, și de asta depinde munca de echipă într-un minister întreg. Pe de altă parte, leadership trebuie să existe în fiecare funcționar și este de datoria ministrului să ofere putere și recunoaștere celor care pun în mișcare o direcție. Aceștia trebuie să fie motivați de ceea ce fac, să creadă în ceea ce fac. Și trebuie să aibă spirit critic. Din nefericire puțini miniștri își asumă responsabilitatea faptului că ei construiesc sistemul.

Ce ați sperat când vi s-a propus postul de ministru al Culturii? Cum este sa conduci un minister, în condițiile încrengăturilor existente de ani de zile în astfel de instituții?

Când am acceptat să devin ministru al Culturii, eram foarte marcat de tragedia din Colectiv, de protestele din stradă împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, de ambianța stătută din unele instituții publice de cultură. Știam că, în aceste condiții, se impune să demarez o reformă instituțională top-down, cu orice risc, și să contez în același timp pe susținerea oamenilor din acele instituții care aveau idei noi, precum și pe aceea a sectorului cultural independent, care reprezintă un potențial imens de dinamizare și de eficientizare a unui sector aflat de mulți ani în letargie. Eram conștient și de insignifianța bugetului pentru Cultură, pe care, de comun acord, guvernele, partidele și parlamentul îl reduseseră an de an, până ce ajunsese la un minim istoric de 0,08 % din PIB, dar și de scuza pe care acest lucru îl reprezintă pentru mulți dintre managerii instituțiilor publice, care preferă să se lamenteze în fața autorităților decât să pornească inițiative curajoase, implicând fonduri europene sau proiecte alternative, pentru a ieși din matca "banului comod". Cunoșteam din auzite și unele filiere pe care corupția pătrunsese în instituțiile de cultură, în direcțiile județene și chiar în inima ministerului Culturii, și bănuiam că misiunea va fi dificilă.

Ceea ce am constatat, după câteva luni de mandat, a depășit însă așteptările. În contextul în care unii miniștri ai Culturii au condus într-o manieră foarte împăciuitoare, arătând un profil mai degrabă slab, mulți dintre managerii instituțiilor din subordine s-au întărit în timp, au obținut adesea un prestigiu bazat nu pe performanță ci pe simpla deținere a unei funcții și s-au organizat în rețele de susținere mutuală, dezvoltând un discurs de o calitate intelectuală mediocră în care se simt cât se poate de confortabil. Asta, în condițiile în care trei sferturi din muzee, de pildă, continuă să arate ca acum cincizeci de ani. În care teatrele sunt locuri din care actorii își fac timp să joace în proiecte independente. Am avut surpriza să constat că acest discurs nu a fost chestionat prea des, că a fost acceptat ca o rutină administrativă, ca și cum ministrul ar conduce doar o administrație și nu sectorul cel mai imaginativ și mai creativ din România. În loc să existe o colaborare între manageri și ministru pentru a schimba legislația, pentru a revitaliza aceste instituții, unii s-au refugiat într-un demers pur administrativ, orbi la talentul, la dedicația, la pasiunea cu care angajații instituțiior publice, muzee, opere, teatre, filarmonici, ansambluri, își desfășoară activitatea.

În această situație, am luat pe lângă mine consilieri pe care i-am ales după cum aș vrea să arate instituțiile publice de cultură. Oameni școliți, dinamici, inteligenți, care reprezentau ei înșiși, prin ce gândeau și prin tot ce făcuseră, o altă față a culturii. Care erau întorși către societatea de azi și care nu erau dispuși să accepte compromisul. A fost un șoc pentru unii. Mi s-a reproșat că sunt prea tineri. Că nu au greutate. Nimeni nu părea să își facă o idee despre ei înșiși, ci erau judecați după aparențe. Interesant a fost când au început să lucreze. Atunci s-a produs adevăratul șoc!

Se spune că suntem un popor care avem simțul umorului, care face haz de necaz. Se mai poate spune despre noi acest lucru acum, când în societatea românească există o dihotomie puternică, când ceea ce se spune la tv are valoare de adevăr absolut?

Presa audio-vizuală, din păcate, de ani de zile, își limitează singură orizontul și pune rame discursului public. Sigur, sunt și motive economice. Așteptăm în continuare o reformă, la TVR, de pildă, sau la Radio România Actualități. Dar ăsta nu e un motiv să te menții între acele rame. Există și emisiuni bune la TV. Personal, nu mă uit. Îmi extrag informația de pe internet și mă simt foarte bine.

Iar simțul umorului nu este oare un răspuns dadaismului ce constituie peisajul politic? Un prim-ministru plagiator a condus țara vreme de aproape patru ani. Un condamnat penal conduce cel mai important partid politic din România. Îți trebuie umor să accepți asta. Sau să ieși în stradă!

Ați demarat câteva proiecte importante și ați și reușit în unele în scurtul timp cât ați fost ministru. Cât de greu a fost? Credeți că ele vor fi continuate?

Proiectele importante sunt singura șansă de vizibilitate a unui ministru al Culturii, deoarece mijloacele financiare, cum spuneam, sunt foarte reduse. De aceea, am pornit de la început cu deziderate absolute ale sectorului cultural, sperând să obțin pentru ele susținerea opiniei publice, a Guvernului și a decidenților de toate felurile. Am identificat un loc în centrul Bucureștiului pentru o nouă Sală de concerte, un spațiu integrat pentru arte, de fapt, folosind actuala structură a Garajelor Leonida de lângă sediul Guvernului. Ar fi fost un proiect splendid, care ar fi combinat reabilitarea unei clădiri de patrimoniu Art Nouveau cu un concurs internațional de arhitectură pentru o clădire cu destinație culturală, prima de mare importanță din România construită în ultimele zeci de ani (dacă exceptăm Biblioteca Națională a României). Găsisem și calea de finanțare, printr-un acord-cadru de împrumut cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Proiectul s-a împotmolit în structuri obscure și s-a lovit în unele cercuri de o veche prejudecată, moștenită, care se teme de a autoriza adunări de oameni (un concert poate fi văzut ca o adunare, sau chiar ca o manifestație?) în preajma sediilor administrației centrale. E aceeași prejudecată în virtutea căreia zidul construit de Ceaușescu în jurul Palatului Parlamentului este în continuare în picioare. Este de necrezut că în România anului 2016 cineva se poate opune construcției unei săli de concerte lângă Piața Victoriei, pe motiv ca Guvernul nu ar fi în siguranță!

Cred, că în mandatul meu de șase luni, am izbutit să fiu un ministru cu viziune și curaj. Unul dintre cei mai reformiști miniștri ai Guvernului Dacian Cioloș. Cred că unele lucruri pe care le-am făcut vor continua cândva, pentru simplu fapt că am declanșat reforma. Proiectele mele mari au vizat reforma instituțiilor de cultură, în primul rând prin modificări legislative ale Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, ale Ordonanței 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură și ale Ordonanţei 21/2007, zisă și Legea Teatrelor. Aici am numit prin ordin de ministru grupuri de lucru formate din reprezentanți ai uniunilor și asociațiilor de profil, ai sectorului cultural independent. Așa cum știți, acest demers a produs încă un șoc în rețeaua directorilor din instituțiile aflate în subordinea ministerului Culturii, precum și în grupurile de interese ce gravitează în jurul monumentelor de patrimoniu ale României. Am sperat că această reformă va fi continuată chiar de succesoarea mea la minister, Corina Șuteu. Președintele Klaus Iohannis a spus, cu prilejul depunerii jurământului ei, că domeniul de care se ocupă ministerul Culturii are nevoie de reformă. Tot sectorul așteaptă acea reformă. E limpede pentru mine astăzi că, în fața amenințării pe care acei directori pare că o reprezintă, a prevalat o frică atavică. Rezultatul este un control radical al deciziei de către grupuri de interese din exterior. Nu pot spune cu precizie unde este originea eșecului. Probabil în acea frică și în neasumare. Or, aici e ca la o luptă inegală cu o haită de câini sălbatici: dacă te simt că ți-e frică de ei, ești pierdut! Te vor sfâșia. Ca dovadă, Legea Cinematografiei, un proiect pornit tot sub mandatul meu, asumat și finalizat cu hotărâre de Corina Șuteu, s-a împotmolit în Parlament, unde a fost tăiat de pe Legea de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe pe perioada vacanței parlamentare. Este trist, cât se poate de trist! Tot ce pot spune aici este că îmi pare rău că, în această privință, se pierd luni prețioase, în care din interiorul unui guvern partizan al reformelor se puteau face transformări spectaculoase ale sistemului. Această risipă de timp se petrece în dauna oamenilor tineri, în special, care așteaptă în continuare recunoaștere și dreptate și care gem sub povara subfinanțării sau nefinanțării proiectelor culturale. A canalizării discreționare a fondurilor. A politicilor de angajare ce mimează selecția pe merit. Sunt îngrijorat de multe dintre reformele pe care le-am inițiat. Sunt semne că în lunile care vin ele vor fi abandonate rând pe rând. Asta în ciuda unor oameni dedicați și pricepuți care cred în ele și care și-au pus toată energia în desfășurarea lor. Fără curaj nu se poate face nimic. Mă întreb ce va rămâne la capătul mandatului din toate proiectele pe care le-am început!

Cât de importantă este o lege nouă, europeană, prinvind statutul artistului în cultura română, în condițiile în care actualul statut împiedică sau, în cel mai bun caz stagnează, evident, mișcarea culturală? De unde vine rezistența la legiferarea acestui nou statut? Și cum îl vedeți dumneavoastră?

E unul dintre proiectele la care continui să lucrez după minister. Pe un palier strict legal suntem astăzi în urma oamenilor de rând care, în mod preponderent și nu neapărat conștient, nutresc respect pentru creator. De aceeea o consultare publică se impune mai acut ca niciodată. În urma apelului pentru un statut al artistului, publicat pe site-ul Revistei 22 (http://revista22.ro/70254501/apel-pentru-un-statut-al-artistului-n-romnia.html), am început o serie de dezbateri, cu scopul de a redacta, pornind de la firul ierbii, un policy paper conform normelor europene pe care să-l propun autorităților. Demersul este unul de implicare civică, de cetățenie activă, pe un sector pe care îl cunosc din mandatul de ministru. Am lansat această temă încă de la dezbaterea "Dialog pentru România. Primăvara politică a societății civile", organizată de Inițiativa România, la 18 februarie, la Biblioteca Centrală Universitară din București (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20805720-ministrul-culturii-vlad-alexandrescu-contractul-social-cale-esueze-romania.htm).

Am început prin a căuta răspunsuri la o întrebare capitală, anume cum pot fi ocrotite prin lege inițiativele și proiectele creative pentru a permite artiștilor să se dezvolte economic și profesional. Sigur, există o trăire a excepției în artist care îl va face să fie totdeauna altceva decât alte categorii de oameni. Actul artistic e adesea un act de protest. Dar există și o excepție pe care societatea o face implicit. Ce este important aici este să dăm o voce legală acestor diferențe.

Dar ce este un artist? Am pornit de la o definiție din Recomandarea UNESCO din 1980 referitoare la statutul artistului, netranspusă încă în legislația românească. O definiție foarte largă, cu care mă simt foarte confortabil, pentru că respectă dreptul fundamental al libertății persoanei și al libertății de exprimare: “artist este considerat orice persoană care creează sau participă prin interpretarea sa la crearea sau re-creerea de opere de artă, care își consideră creaţia artistică drept o parte esenţială a vieţii sale, care contribuie astfel la dezvoltarea artei şi culturii şi care este recunoscută sau încearcă să fie recunoscută drept artist, fie că este sau nu legată de raporturi de muncă sau de asociere oarecare”. Observați că definiția aceasta nu îngrădește faptul-de-a-fi-artist prin apartenența la o uniune sau prin obținerea unei diplome. I-am invitat pe toți artiștii să participe la crearea unor grupuri de lucru pe diferite teme identificate în comun, cum ar fi formarea, angajarea (forma de colaborare), asigurările sociale și de sănătate, condițiile de plată, fiscalitatea, mobilitatea, libertatea de expresie, dezvoltarea creativităţii.

Cu ajutorul lor, aș vrea să putem coagula o propunere legislativă în sensul Recomandării UNESCO, care cere Statelor membre "să recunoască importanța rolului jucat de artist în orice societate, să încurajeze expresia creativă și să garanteze un tratament echitabil al artiștilor profesioniști, dezvoltând măsuri adecvate care să răspundă situației lor particulare și felului lor atipic de a lucra". 

Construcția unui statut al artistului în România reprezintă indiscutabil o piatră de încercare pentru Parlamentul României și societatea românească în general. Un asemenea statut va fi oricum făcut la un moment dat, UNESCO îl cere deja de 35 de ani (și e probabil pregătit să mai aștepte), dar acum pare să fie un moment oportun. Pe de o parte, s-a creat o așteptare între oamenii de artă, pe de alta există o conjuncție între mișcările civice și creatori cum nu a mai fost în trecutul apropiat. Este important ca politicul să bage și el de seamă că ei există. În punctul în care suntem, cultura vie poate da consistență unei reforme a statului, poate prilejui viziune, poate naște întrebări generatoare de noi sensuri pentru evoluția și dezvoltarea societății. În sfârșit, este important ca artiștii să se simtă la ei acasă, adică recunoscuți și stimulați în creativitatea lor, ceea ce ar putea să ne ajute pe toți să ne simțim bine în România.

Pare că trăim într-un moment în care minciuna intră firesc în societate sub masca adevărului. În aceste condiții, ce șanse avem să creăm programe coerente, pe termen mediu și lung și să reușim să le și implementăm?

Adevărul se recunoaște ușor dacă vrei și poți să-l accepți. Undeva, în cultura noastră, dăinuie ideea, încă dinaintea comunismului, că trebuie să ne lăsăm conduși. Nu ne-am asumat încă responsabilitatea propriei condiții. Cred că e momentul să înțelegem că de noi depinde prezentul. La nivel guvernamental se pot face lucruri extraordinare, iar Guvernul Dacian Cioloș a dovedit o reală dorință de reformă și a obținut rezultate palpabile într-un termen scurt. Din experiența avută la ministerul Culturii, am văzut că în toate domeniile pe care ministerul le are în responsabilitate sunt oameni extraordinari, sinceri și puși pe treabă. O mare parte dintre ei s-au săturat de minciună și de corupție și își doresc așezarea culturii românești pe baze transparente, predictibile, cu deschidere europeană. Cred de asemenea că ei au judecat intransigent partidele, după cum acestea s-au poziționat în raport cu reformele adevărate pentru care se luptă Dacian Cioloș. Sunt foarte optimist în privința posibilității de a crea programe coerente și de a le implementa cu succes, cu condiția de a beneficia de susținere politică și guvernamentală. Am întâmpinat, în această privință, unele obstacole, în special din pricina unei neasumări a Guvernului de către partidele parlamentare. Nu a fost în niciun moment prea limpede dacă Parlamentul își dorește sau nu acest Guvern. Votul de încredere nu s-a dat la 17 noiembrie 2015 fără rețineri ale unor partide mai mici, iar pe parcursul mandatului au formulat obiecții chiar partide importante, chiar dacă în fapt ele nu își asumaseră responsabilitatea guvernării. În aceste condiții, nu a fost foarte clar ce partid își dorește cu adevărat o reformă în Cultură. Întrebarea rămâne deschisă pentru alegerile din toamnă.

Să vă întreb și lucruri mai vesele. Cum se relaxează omul Vlad Alexandrescu? Ce-l pasionează, ce-l amuză? Ce-l provoacă?

Merg la teatru, reînnod o pasiune din copilărie. Când eram adolescent, am văzut unele din spectacolele legendare ale teatrului românesc, la Bulandra, de pildă, piesele puse în scenă de Liviu Ciulei. Acum, descopăr cu o imensă plăcere teatrul făcut de tineri, pe scene improvizate sau în spații neconvenționale. Felul în care tinerii actori se investesc în teatru, pasiunea pe care o manifestă împotriva tuturor calculelor raționale cu speranța că își vor croi un drum printre ițele imposibile ale sistemului mă fascinează. Văd aici un eșantion din vitalitatea unei națiuni tinere, gata de a sparge tiparele prefabricate ale conformismului. M-am apucat să scriu despre aceasta pentru o revistă on line, încercând să fac o cronică a spectacolelor în care văd o împletire dintre teatru și acțiune civică, sau chiar politică. Dacă e vorba de provocări, aș aminti câte ceva despre filmele lui Adrian Sitaru, în care regăsesc iarăși un amestec interesant, de data aceasta unul de viață trăită și de artă cinematografică. Sigur, s-a vorbit mai mult despre Ilegitim, premiat la Berlinale 2016, dar aș spune două cuvinte despre scurt-metrajul Artă (2014) și despre ultimul său film, încă nedistribuit, Fixeur (2016), în care vom vedea temele lui favorite împletindu-se altfel. Felul în care Sitaru lucrează cu actorii, amatori sau profesioniști, în care elaborează împreună cu ei ceea ce urmează a fi personajul, ficționalizând cinematografic trăsături din omul care joacă și, invers, coborând în ochii și în gesturile actorului sentimente și emoții ale personajului jucat mi se pare unic în cinematografia românească. 

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare