Antonie cel Mare spunea că smerenia va deschide porțile cerului, iar în Matei 6:6 putem citi următoarele vorbe de duh: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”
Trupa Taxi a mai scos o piesă-manifest. Nimic nou până aici, artiștii protestează și așa trebuie să se întâmple într-o societate civilizată sau măcar cu pretenții de a fi. ”Despre smerenie” a reușit să demonstreze iar că un segment important al societății – habotnicii imbecili – nu poate să tacă, nu poate să reflecteze sau, pur și simplu, să accepte protestul civic prin artă. Credincioșii adevărați au ascultat melodia și au spus, în cel mai rău caz, ”Dumnezeu să-i ierte, că nu știu ce fac”, dar nici prin cap nu le-a trecut că mama celor de la Taxi ar fi o curvă, că merită ucisă prin răstignire, că lapidarea prietenilor trupei ar fi o metodă prea blândă pentru a-i pedepsi pentru că au îndrăznit să se alăture cu o frază în refren. Habotnicul s-a dat în stambă și a umplut eterul de sânge. Pentru el, părerea celuilalt este sabie înfiptă în gâtlejul Domnului și automat devine latrină în care Biserica este scufundată. Credinciosul adevărat a ascultat și a înțeles. Omul cu har pe dinăuntru a respectat mesajul și a mers mai departe. Dar tembelul care băune fără odihnă nu a încetat nici astăzi să spurce, ”creștinește” desigur, un gest absolut normal într-o țară în care s-a murit pentru libertatea expresiei. Creștinii se omoară din cauza unei melodii – aici se poate ajunge, puerilul din noi dă pe-afară și ne lasă lați pe caldarâmul prostiei congenitale.
Dumnezeu preferă lemnul, spațiile mici? Nu am de unde să știu, nu am dialoguri cu divinitatea și nici măcar nu mi-am pus problema dacă Dumnezeu are confortul asigurat, acolo, în ceruri. Ceea ce știu sigur este că nu dorește discordie și nu vrea ca oamenii să fie mai proști decât i-a lăsat pe pământ. Mai știu că nu suportă idioții și că ar trebui din când în când să-i adune pe habotnici într-un țarc și să le asigure niște cursuri de reciclare duhovnicească. Ar trebui, poate, să le explice talibanilor ortodocși că a ține cu cele sfinte nu e același lucru cu a ține cu Steaua sau Dinamo, nu poți rage ca o vită încălțată atunci când ți se năzare că cel de lângă tine are o altă părere, exprimată decent.
Dacă un artist concepe un mesaj și alege să-l trimită în piață, este propria sa opțiune. Sunt câteva linii roșii peste care nu se poate trece, dar nu vorbim despre acest lucru aici. Gestul de a trage de mânecă, poate naiv, poate tardiv, poate neinspirat pentru unii, nu e o blasfemie. Trupa Taxi nu a insultat pe nimeni, iar fluviile de jeg pe care le suportă acum sunt doar produsul unor minți bolnave.
Gesturi de frondă vor mai fi. Oamenii sunt obligați să ia atitudine, este starea naturală a purtătorului de creier. Doar sacul de balegă stă cu capul plecat și nu scoate nici măcar o silabă printre dinți atunci când o părere este mai mult decât necesară. Suntem condamnați la conviețuire pașnică, la dialog și la etalarea înțelepciunii în orice clipă. Cine se face că nu înțelege, este doar ticălosul purtător al unei mentalități primitive. Lumea se schimbă și noi odată cu ea. Ne adaptăm sau pierim de sabie. Sabie care este ridicată de cele mai multe ori de animalul care încă doarme în om.
Doar câteva adăugiri înainte de a vă spune că vom avea cu toții aceeași soartă – somnul de veci într-o cutie de lemn, într-un spațiu al dracului de mic: aud voci din mediul clerical ce propun eliminarea din spațiul public a discursului agnostic și ateu, să nu mai existe păreri contra Bisericii, a preoților, să dispară ”propaganda satanică atee” din mass-media și internet. Sunt absolut de acord, să dispară. Dar să piară simultan și orice tip de prozelitism religios, orice manifestare publică a credinței, să nu mai existe preoți pe stradă, sărbători fastuoase, etc. Să beneficiem cu toții de același grad de libertate și de cenzură în același timp. Abuzez de răbdarea dumneavoastră și adaug: în același spațiu de liberate aș dori să văd și Biserica la coadă la Finanțe, plătindu-și dările la fel ca mine.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 6 (1205) – 18 aprilie-8 mai 2016