Încercând să fie Fellini și Peter Greenaway la un loc, genialul regizor de teatru Silviu Purcărete își încearcă mâna și în film. Din păcate însă, are mâna în ghips și îi mai și tremură.
După ce ți-ai pus, efectiv, Europa la picioare cu niște spectacole ca Faust și D’ale Carnavalului, e normal să vrei mai mult. Dar, cumva, asupra regizorilor români de teatru planează un pact faustian pe care se grăbesc să-l semneze fără să-l citească. În cazul lor însă, privirea parșivă a demonului îi ochește prin obiectivul rece al camerei de filmat. Iar strângerea de mână are atingerea alunecoasă a peliculei de 35. Este, din nefericire, și cazul lui Silviu Purcărete, al cărui debut în cinema, cu tot respectul pentru opera lui însemnată, arată cel puțin bizar. Sigur, bizareria este asumată și foarte bine pusă în scenă, dar, pentru cinefilii cu o brumă de cultură, ea apare ca searbădă și nejustificată de nimic. Nici măcar de universul ospiciului de nebuni care se vrea a fi Palilula.
Când filmul e bolnav, nici regizorul nu-l mai face bine
Nu e nevoie, de fapt, decât de câteva secvențe ca ochiul antrenat să observe tușele grosiere cu care încearcă Purcărete să ne ia fața: spoturi de lumină care se aprind ca la teatru, efecte speciale care ne fac cu ochiul: vedeți, bă, ce film șmecher avem aici? Pe măsură ce secvențele se derulează însă, dezamăgirea e la fel de mare pe cât este și efortul punerii în scenă: nebunia din spital este jucată nepermis de gros, ba chiar aruncată în ochii spectatorului cu insistență. Este cazul, de exemplu, al unui bărbat care își bate nevasta în curtea spitalului cu sălbăticie, pentru ca numai peste câteva clipe să plece cu ea la braț mai senin ca un politician prins la furat. Lucru care te enervează, pentru că la fel de puțin subtil e totul, oricât de măiestre ar fi decorurile lui Buhagiar. Cât despre momentul în care un medic alb vopsit în negru îi spune eroului nostru ceva de genul: aici, la Palilula, bolnavii sunt cei sănătoși, iar medicii cei bolnavi, îți dai seama că Purcărete calcă, pur și simplu, orice urmă de subtext în picioare. Că nebunii umblă în libertate, cum ar veni, știm și noi, dar parcă am prefera să ni se spună mai subtil.
Purcărete: chiulangiu la cursul despre Milos Forman
Vine însă apoi secvența antologică în care (după un banc neinteligibil spus de Mihăiță și ilustrat printr-un flashback à la Nunta Mută), o parte din personaje încep să meargă, la propriu, pe pereți. Adică, vezi Doamne, atât de distorsionată e lumea la Palilula, încât se întâmplă chiar și asemenea chestii. Iar dacă nu ești atent, cum i se întâmplă eroului nostru, doctor venit să ia în primire postul liber în acest spital, încet-încet nebunul devii chiar tu. Moment în care stai și te întrebi dacă Purcărete chiar nu a văzut în viața lui Zbor deasupra unui cuib de cuci, altminteri film-școală despre jocul aparențelor într-un ospiciu de nebuni. Oare el nu a stat să ia notițe la capodopera lui Milos Forman, nu a stat să observe gradarea cu care e indusă sănătatea mintală a pacienților în raport cu comportamentul opresiv şi inuman al sorei Ratched, eleganța cu care rolurile se inversează și oglindesc însăși lumea noastră, din afara spitalului de – chipurile – bolnavi mintali periculoși? Se pare că nu. Ocazie cu care, după 38 de minute scurse din film, te ridici și ieși din sală, blestemând lipsa de cultură cinematografică a unui mare regizor de teatru.
Chelsea – Barcelona, regizat de Purcărete?
Odată ajuns la closetul cinematografului se întâmplă însă un lucru supranatural și, probabil, la fel de suprarealist pe cât încearcă să fie filmul lui Purcărete. E o voce care vine de nicăieri, sau poate din veceu. N-ai înțeles nimic, spune vocea. Vino la mine să-ți explic filmul, să nu pleci cu o impresie greșită. Lucru pe care-l și faci, dintr-un singur pas treci prin perete și ajungi practic la Purcărete acasă, unde te invită la un pahar de vin. La televizor e Chelsea – Barcelona și, după cât de maiestuos și de elegant e fotbalul de pe ecran, înțelegi că ăla e de fapt spectacolul pe care a vrut să-l regizeze în loc de Undeva la Palilula. Și te bucuri și zici, ia uite, bă, Purcărete era de fapt Guardiola și Di Matteo la un loc, Răzvan Vasilescu e, de fapt, Messi și Aron Dimeny e, de fapt, Cristiano Ronaldo, care nici măcar n-a prins finala, dar nu contează, că doar astea sunt personajele principale în Champions League. Moment în care te ridici, îi strângi mâna lui Purcărete și zici: Mulțumesc, maestre. Ăsta da film. Chiar și numai filmul unor mari semifinale, dar tot e un film bun.
